Despre sinucidere si actul unui sinucigas vazut in lumea de dincolo

Extras din Marea Evangleie a lui Ioan" primita de la Domnul de catre Jakob Lorber (1840)

Ev. 04. Capitolul 148

01] Spun Eu: “Dacă aşa, atunci trebuie să ne mai povesteşti deja şi cazul de deces al unui băiat, care a căzut de pe un pom şi a decedat după aceea şi totodată şi acela al unui om, care s-a aruncat singur într-o mlaştină şi s-a înecat şi a comis astfel o sinucidere. Dar povesteşte-ne pe scurt relatarea ta şi fă-ne cunoscute doar momentele principale!”
02] Matael a început de îndată să vorbească şi a spus: “Vă rog numai să aveţi o răbdare mică; pentru că doresc să povestesc cele două cazuri o dată laolaltă şi trebuie de aceea să mă gândesc puţin înainte de a face acest lucru!”
03] Spun Eu:" Fă asta; Dar Eu îţi voi pune deja felul şi modul potrivit în gura ta şi acest lucru va merge şi fără o preconcepere!”
04] Spune după aceea Matael: “Da, dacă aşa, atunci fireşte că nu-mi va fi necesar să cuget mult timp şi voi povesti de aceea imediat, într-un mod atât de sincer şi adevărat cum îmi este numai întotdeauna posibil, cele două întâmplări care se mai află foarte bine în amintirea mea!”
05] Spun toţi cu voce tare: “Aşadar, înaltule rege adjunct al popoarelor în jurul Pontului larg până la Marea Caspică, ne bucurăm toţi foarte deosebit de tare în privinţa relatărilor tale; pentru că în povestit eşti cu adevărat un meseriaş de neîntrecut!”
06] Spune Matael: “Pentru a povesti este nevoie mai ales de o capacitate mică de lingvistică şi de o dragoste mare pentru adevăr. Cine povesteşte adevărat, are întotdeauna o întâietate faţă de un povestitor de fabule! Dar să fie acum cum o vrea; ceea ce vă am a povesti după dorinţa Domnului, este o întâmplare trăită de mine, precum am trăit multe dintre acestea începând din leagăn până în al douăzecilea an de viaţă al meu. Eu vă voi spune în limbajul acela, cum am trăit-o în al şaptesprezecelea an de viaţă al meu, alături de tatăl meu care s-a aflat mereu în preajma mea şi care a devenit deja foarte înţelept în consecinţa vedenilor mele. Dar cele două vedenii sună aşa:
07] Fusese în timpul curăţirii generale a evreilor, unde – cum este cunoscut – la râul Iordanului ţapul ispăşitor este tăiat şi jertfit pentru toate păcatele evreilor şi este la sfârşit aruncat în râul drag al Iordanului, cu însoţirea a tot felul de cântări de jale şi de formule de rugăciune şi blesteme. Aşadar, a pierde despre acest lucru un cuvânt în plus, ar fi o conversaţie uşoară, înfumurată şi fără valoare, deoarece astfel de ceremonii îi sunt fiecărui evreu încă cât de poate de neînsemnat numai prea cunoscute.
08] Dar mai puţin cunoscut ar putea să vă fie faptul că atunci, la sărbătoarea menţionată a jertfirii ţapului ispăşitor se adunase o grămadă de popor peste măsură de mare. Greci, romani, egipteni şi persani au fost prezenţi în număr mare. Pe scurt, nu a existat nici o lipsă în ceea ce priveşte curioşii!
09] Că băieţii au vrut să vadă şi ei totuşi ceva în privinţa mascaradei, vă este evident. Dar că puteau vedea puţine lucruri dincolo de oamenii cei mari, acest lucru vă va fi de asemenea evident şi în aceeaşi măsură şi faptul că curiozitatea i-a împins pe băieţii care nu vedeau ce se petrece să se urce îm pomii din preajmă. N-a durat absolut deloc mult timp, că celor mulţi băieţi li s-au făcut la sfârşit prea puţini pomii ospitalieri şi că au început să se certe pe ramuri. Ei au fost într-adevăr avertizaţi de mai multe ori ca să fie liniştiţi, dar aceste avertismente bine intenţionate au ajutat puţin sau şi absolut deloc.
10] Eu şi cu tatăl meu şedeam pe cămilele noastre, pe care le-am primit ca dar de la un persan, pe care tatăl meu îl vindecase de o boală rea; amândouă erau cu două cocoaşe şi prin urmare mult mai confortabile la călărit decât cele cu o singură cocoaşă. Noi am şi putut privi de aceea foarte confortabil peste întreaga întâmplare. Nu departe de punctul pe care eram situaţi se afla un chiparos destul de frumos şi mare, pe a cărui crăci deja din partea naturii tocmai nu prea puternice se certau trei băieţi. Fiecare dintre ei se ostenea să-şi încredinţeze greutatea lui crăcii celei mai puternice pe cât era posibil.
11] Dar deoarece acest pom deja foarte bătrân avea în posesie de fapt numai două crăci de o putere atât de solidă, că puteai să-ţi încredinţezi lor viaţa ta, de aceea s-au certat cei trei băieţi pentru posesia celor două crăci mai puternice şi un al treilea a fost obligat să se mulţumească cu de fapt mai mult o ramură decât o cracă. Într-o înălţime de într-adevăr cinci măsuri bune de om se afla al cel de-al treilea pe craca lui, care era mai mult o ramură deâct o cracă.
12] Dar treaba mergea acum în decursul unei ore în mod suportabil, până ce s-a ridicat către amiază un vânt destul de puternic, care a adus vârful chiparosului nostru într-o pendulare destul de îngrijorătoare şi a împins fumul de la altarul de jertfă tare fumegând tocmai acestor trei băieţi aşa bine gros în faţă, că au fost nevoiţi să ţină ochii închişi, pentru a nu turna de-a dreptul un fluviu de lacrimi în zadar.
13] În această poziţie extrem de îngrijorătoare am privit cu luare aminte la băiatul care se afla căţărat pe ramura slabă de cracă. Atunci când fumul i-a fost împins aşa bine, s-ar putea spune, cu greutăţi de livre, în faţă, am observat dintr-o dată doi lilieci mari zburând în jurul capului lui. Ei aveau mărimea a doi porumbei pe deplin ajunşi la maturitate şi i-au împins săracului băiat mai mult fum în faţă.
14] Eu l-am făcut aici atent pe tatăl meu şi i-am zis, că se va întâmpla aici desigur cel mai degrabă ceva neplăcut. Eu i-am spus de asemenea, ce vedeam şi că cei doi lilieci nu mi se păreau absolut deloc naturali şi anume din acel motiv, pentru că se măreau acuşi şi se făceau iarăşi mici.
15] Tata a îndrumat la pom cămila lui pe care şedea şi i-a strigat băiatului de pe pom, ca să se coboare cel mai degrabă jos, altfel ar întâmpina o nenorocire. Dacă băiatul auzise sau nu auzise cuvintele spuse cu o voce destul de tare de către tatăl meu, nu ştiu; pentru că am observat numai mereu priveliştea de dinainte şi cum băiatul care se ţinea foarte îngrijorător de ramură a început să-şi şteargă cu mâna tot mai mult ochii jigniţi de fumul gros şi trebuia să fi fost aproape pe jumătate orbit.
16] Dar deoarece a văzut tata, că strigarea lui ameninţătoare a rămas total fără efect în privinţa băiatului, de aceea s-a depărtat iarăşi de pomul îngrijorător, a venit iarăşi la mine şi m-a întrebat, dacă mai am acea vedenie. Eu am răspuns afirmativ la întrebare conform adevărului deplin şi am dat asigurări, că băiatul, dacă n-ar fi de îndată îndepărtat de pe pom, va trebui să sufere o nenorocire de necurmat. A spus tata: <Da, fiul meu, ce se poate face aici?! O scară n-avem şi în consecinţa strigătelor nu părăseşte băiatul pomul; de aceea suntem obligaţi să aşteptăm, ce va rândui Dumnezeu Domnul să vină asupra acestui băiat neascultător.>
17] Tatăl meu de-abia că rostise ultimul cuvânt, când craca slabă, îndoită prin mişcarea necontenită a băiatului prea des şi prea tare încoace şi încolo şi în sus şi-n jos, s-a rupt, băiatul, fireşte acum pe deplin lipsit de protecţie, a căzut cu toată puterea cu capul în jos de la înălţimea a mai mult de cinci măsuri de om pe o piatră care se afla sub copac, şi-a spart craniul, şi-a rupt gâtul şi a şi rămas astfel de îndată mort pe jos.
18] Despre această întâmplare s-a ivit în popor o vâlvă, toţi s-au îmbulzit la băiatul decedat. Dar la ce a folosit acest lucru acum, deoarece băiatul era o dată mort?! Străjerii romani au împrăştiat în sfârşit poporul şi tatăl meu bine cunoscut a fost de îndată chemat, pentru a-l cerceta pe băiat, dacă ar fi într-adevăr mort, sau dacă ar mai putea fi aplicate cumva încercări de resuscitare cu succes. Tatăl meu a pipăit capul spart straşnic al băiatului şi gâtul acestuia şi a spus: <Aici nu mai ajută nici o plantă medicinală şi nici o alifie! Pentru că acesta nu este numai simplu, ci de două ori mort şi nu va mai fi niciodată în viaţă în această lume!>”

Ev. 04. Capitolul 149

01] (Matael:) “Dar totodată m-a întrebat tata, dacă descopăr ceva neobişnuit în privinţa băiatului.
02] Eu i-am vorbit în greceşte şi am spus: <Acei doi lilieci mari s-au unit peste pieptul său şi anume în înfăţişarea unei maimuţe care arată cu totul tristă şi se ostenesc acum să se despartă de trup, dar mai par a fi atât de tare atrase de acelaşi, că deocamdată nu le este posibil să se despartă pe deplin de trup; dar cu cât mai mult durează aici osteneala lor, cu atât mai mult devin ele una şi – uite, acum sunt ele despărţite de trup sub forma unei fiinţe fugitive! Aceasta şede şi mai sare acum în jurul trupului, de parcă ar căuta ceva!>
03] <Acesta nu va fi totuşi sufletul băiatului?> a spus tatăl.
04] Am spus eu: <Da, acest lucru nu-l ştiu eu însumi cu adevărat absolut deloc! Să nu aibă aşadar un asemenea băiat ajuns neglijent în serios nici un suflet mai bun?! Acum şade această fiinţă ciudată la căpătâiul zdrobit şi încă cu scurgere de sânge şi face în aşa fel de parcă ar linge sângele din rana mare. Dar ea nu mişcă totuşi nimic de pe acel loc! Ea suge numai aburul de sânge uşor şi cu totul slab vizibil şi capăta prin acest fapt o înfăţişare ceva mai mult omenească, - Dar acum vin cărăuşi, care foarte probabil vor căra cadavrul din acel loc! Sunt curios, dacă această fiinţă de maimuţă se va mişca şi ea împreună cu aceasta!>
05] Au venit în acea clipă patru cărăuşi cu o bară destul de lungă, au legat cadavrul de bară cu cearşafuri de in, l-au ridicat şi l-au cărat de acolo.
06] Am spus eu: <Dar fiinţa rămâne şi se uită prinprejur ca cineva într-o stare goală tare, în care niciunde nu este pe văzut ceva. Pe noi oamenii trupeşti nu pare că ne vede. Acum, se ciuciuieşte ea jos, în acel loc, unde a căzut băiatul jos din pom şi face o mimă de parcă ar vrea să adoarmă. Acesta trebuie să fie aşadar totuşi în serios sufletul băiatului!>
07] A spus tatăl: <Acum, întâmplarea distrugerii ţapului se apropie din fericire de sfârşitul ei! Numai sentinţa (cuvântul de judecată) asupra acelora, care sunt exceptaţi de la această curăţire generală ca fiind păcătoşi prea mari şi prea răi, căci atunci va fi gata această treabă! Ca în fiecare an: tot timpul una şi aceeaşi poveste, - pentru mine fără binecuvântare, putere şi folos şi cred că astfel se înfăţişează treabă şi pentru oricine altcineva!>
08] Apoi, a tăcut tatăl, a ascultat sentinţele şi nu s-a supărat puţin, când primul blestem asupra săracilor samarineni, atunci de-abia asupra tuturor păgânilor, asupra eseenilor, saducheilor şi cu atât mai mult într-un mod simplu şi asupra celor care au săvârşit incestul şi nu sunt gata de căinţă, asupra ucigaşilor de frate, de tată şi de mamă, asupra pângăritorilor de animale şi adulteri şi – cu sentinţa cea mai îngrozitoare – la sfârşit asupra denigratorilor de templu şi a sfinţenilor lui.
09] După această ceremonie absolut deloc constructivă, la care fiecare blestem i-a pricinuit hainei înaltului preot o ruptură enormă, s-au retras acuşi toţi înapoi în oraş; numai un singur om, pe care probabil sentineţele de blestem bine intenţionate l-au adus puţin mai mult decât potrivit din starea liniştită de viaţă, s-a oprit la o baltă, care nu se afla departe de noi şi era de fapt un iezer vechi, încă foarte adânc, produs de Iordan, despre care câţiva nebuni spuneau fabule, de parcă prin această gaură având un diametru de o sută de măsuri de om s-a pierdut apa potopului de pe întreg pământul într-un an şi câteva zile. Că acest iezer este, ce-i drept, foarte adânc, este adevărat, - dar fără fund nu va fi el într-adevăr de asemenea.
10] I s-a părut tatălui meu puţin cam suspect, cum omul se uita chiar aşa de aiurea în iezerul negru de pe o stâncă care ieşea tare în evidenţă din apa bălţii. El m-a întrebat, dacă descopăr cumva în jurul acelui om sau cumva peste el ceva deosebit.
11] Eu am spus aşa cum a fost adevărat pe deplin: <Nu descopăr nimic, dar nu pot totuşi să neg faptul, că întregul om nu-mi place absolut deloc! Eu cred că aici nu s-ar face un pronostic (proorocie) greşit, dacă am susţine: Acela va merge cel mai degrabă să cerceteze cu întregul trup foarte propriu, cât de adânc este aproximativ iezerul!>
12] Eu redau aceste lucruri atât de exact, cum am vorbit atunci, deşi tatăl meu nu-i plăcea niciodată să audă, dacă începeam să glumesc puţin la lucruri atât de serioase, - pentru ca fapt posedam un talent ieşit din comun. De aceea doreşte Tu, Doamne, să-mi ierţi aici de asemenea foarte milostiv, dacă mă servesc aici tocmai de acele cuvinte, de care m-am servit atunci!”
13] Spun Eu:" Aşa cum vorbeşti tu, este bine; pentru că aşa vreau Eu şi aşa îţi pun chiar Eu Însumi, să spunem aşa, cuvintele în gură! Povesteşte acum mai departe; toţi te ascultă cu cea mai mare atenţie!”
14] Şi Matael începu să povestească de îndată mai departe şi spuse: “Dar eu de-abia rostisem ultimul cuvânt, căci omul şi-a ridicat mâinile în aer şi a spus foarte tare: <Înaltul preot m-a blestemat, pentru că am fost un eseen şi am părăsit templul, pentru a învăţa o altă înţelepciune mai bună, dar pe care am găsit-o acolo tot atât de puţin ca în templul din Ierusalim. Dar m-a reîntors căit în templu şi m-am rugat şi am jertfit; dar înaltul preot a alungat jertfa mea, m-a numit un cel mai rău pângăritor de templu şi m-a blestemat pe veci , întrucât a făcut şapte rupturi în haina sa. Acum, la curăţirea generală, am sperat să dobândesc o ameliorare a blestemului său rostit; dar în zadar am aşteptat acest lucru! El a întărit numai mai mult blestemul vechi şi m-a făcut un blestemat în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor! Eu sunt deci blestemat! – Atunci, să fiu aşadar blestemat!> - Cu aceste cuvinte strigate cu o voce deosebit de puternică, s-a aruncat el de pe stâncă în iezer şi s-a înecat.”

EV. 150. Capitol.

01] (Matael:)< Nu a mai durat mult timp, iar eu am descoperit pe suprafaţa apei un schelet de om gri care plutea, însoţit de nişte raţe negre care arătau foarte ciudat. Au fost aproximativ zece la număr. Doar picioarele, dar decât de sub glezne, au fost acoperite cu un strat subţire de carne; tot restul erau nişte oase fără carne sau piele, ceea ce mi s-a părut cât se poate de straniu. La început acel schelet din apă s-a aflat cu faţa în sus; dar după aproape o jumătate de oră s-a întors, a început ca un înotător să lucre cu mânile şi cu picioarele şi se părea că se chinuie, să scape de acele raţe negre. Acestea însă au fost insistente şi nu au vrut să-l părăsească deloc pe acel înotător înfiorător.
02] Aşa s-a desfăşurat această scenă o oră bună, o dată mai repede şi o dată mai încet, pe suprafaţa lacului în toate direcţiile, s-a scufundat de câteva ori şi a venit iarşi la suprafaţă. Eu aş fi crezut că este un fel de animal de apă, dacă tatăl meu ar fi văzut tot aceleaşi lucruri; dar el a putut să-şi chinuie ochii cu care de obicei vedea foarte bine, şi totuşi nu a putut vedea nimic, iar prin acest fapt am ajuns eu la concluzia finală, că acel schelet care înota în lac trebuia să fie ceva neobişnuit, adică ceva sufletesc sau spiritual. După o oră a fost linişte şi acele raţe negre se comportau de parcă ar ciuguli câteva resturi de carne de pe acesta.
03] Deoarece nu s-a mai întâmplat nimic important, ne-am întors la maimuţa noastră, care făcea încercă şă se ridice pentru a sta pe două picioare şi pentru a merge. Dar cu mersul nu prea a reuşit. Fiinţa se sprijinea la tot câte cinci paşi cu labele din faţă pe pământ, se ridica însă repede şi se uita în toate direcţile, iar din aceste mişcări se putea trage concluzia, că acea fiinţă se temea de ceva sau că îi este foarte foame şi se uită împrejur după hrană. Cu aceste probe de mers şi de stat în picioare a ajuns la acel lac. Acolo însă a văzut de îndată acel schelet, care se afla pe suprafaţa lacului în compania acelor raţe ciudate.
04] Când maimuţa noastră, sau sufletul acelui băiat, a văzut acel schelet, a început să strige cât se poate de tare şi a privit acel schelet cu o atenţie ieşită din comun. După o jumătate de oră s-a ridicat complet ca şi un om şi eu am auzit foarte limpede aceste cuvinte cu o voce piţigăiată:’Acesta a fost trupul rău al tatălui meu nenorocit! Vai de mine şi de el; căci pe noi ne-a prins judecata şi furia lui Iehova! La mine mai există salvare; dar cum va fi el ajutat?’
05] Aici se opreşte maimuţa din vorbă şi arată o faţă plouată, în vreme ce raţele negre necăjesc în apă scheletul, care nu prea pare plin de viţă, într-o parte şi în cealaltă. Această situaţie mai durează încă o jumătate de oră bună, iar la această ocazie s-au rătăcit aproape toţi oamenii în afară de câţiva romani şi greci, care păreau adânciţi într-un discurs de afaceri şi nu erau atenţi la noi.
06] Tatăl meu m-a întrebat dacă mai observ eu şi altceva. Eu am negat şi am spus pe scurt: ‘Nimic până în clipa de faţă!’
07] Atunci tata a fost de părere că putem pleca; căci totul va fi împreună şi ce va urma nu va mai fi treaba noastră, ci Iehova va face ce va dori cu acele două suflete.
08] Eu însă am spus aşa: ‘tată aproape trei ore ne-am petrecut timpul cu aceste două suflete şi nu am avut nimic în faţa ochilor decât un spectacol trist şi în surdină; să le mai acordăm de aceea încă o oră, - poate că va ieşi totuşi ceva interesant!’ Tatăl a fost de acord cu spusele mele şi noi am rămas. Dar după câteva clipe după această convorbire a schimbat cu totul situaţia.
09] Maimuţa s-a ridicat în picioare plină de mânie, a sărit în apă şi a început acolo să prindă acele raţe ciudate şi vai de aceea care a fost prinsă de mâna sa! Într-o singură clipă era ruptă în mii de bucăţi! Doar cinci au mai rămas restul au fost nenorocite; cele cinci care au rămas însă au plecat cât se poate de repede.
10] Când, în acest fel au dispărut acele raţe rele, a ridicat maimuţa scheletul din apă la lumină, s-a aşezat vizibil de mine, la cinci paşi depărtare de lac pe o pajişte verde frumoasă şi a început să spună atunci: ‘Tată în sărăcia ta cea mare, auzi vocea mea, auzi tu şi cuvântul meu?’ Atunci acel schelet a dat din cap cu acel cap de mort şi a dat evident prin aceasta de înţeles, că a auzit şi a înţeles după câte s-a părut cuvintele fiului.
11] Şi maimuţa, care părea din ce în ce mai omenească în forma sa, s-a ridicat, de parcă ar fi avut o forţă considerabilă şi a început să vorbească cu o voce, pe care eu am auzit-o cu mult mai bine: ‘Tată! Dacă există un Dumnezeu, atunci poate exista dar unul bun şi drept! Acest Dumnezeu nu blestemă pe nimeni; căci dacă omul este o creaţie a acestui Dumnezeu, nu poate fi un lucru de mântuială, ci doar o artă măreaţă! Dar dacă s-ar găsi vreun maestru, catre şi-ar blestema într-adevăr lucrarea, atunci s-ar afla cu mult mai prejos decât un nepriceput, căci chiar şi unul din acesta nu-şi blesteamă lucrarea, ci încă se mai mândreşte cu ea. Şi Dumnezeu ca un maestru adevărat a tuturor maeştrilor să-şi blesteme oare lucrările Sale?
12] Blestemele sunt invenţii omeneşti ca urmare a orbirii şi a nepregătirii natrurii omeneşti. Acei paşi greşiţi, care îi face un om în devenire, sunt probe, cum acel om independent să-şi folosească voinţa liberă şi acţiunile omului sunt nişte exericiţii de pricepere în sfera recunoiaşterii cât şi în sfera a voinţei libere într-o anumită ordine care va fi aranjată prin rândurile nesfârşite ale marii creaţii a unui Creator înţelept, ca într-o astfel de ordine să poată fi posibilă o existenţă a fiinţelor pe veci.
13] Blestemul oamenilor este o parte rea din bucata întunecată; ei se strică pe ei şi pe semenii lor şi la sfârşit aruncă popoare la cea mai mare disperare şi în cel mai mare pericol posibil. Pe tine, săracul meu tată pământesc te-a omorât blestemul rostit de zece ori a preotului suprem, cu toate că în faţa lui Dumnezeu nu te-ai făcut demn de vreun blestem. În disperarea ta cea mare ţi-ai luat tu însuţi viaţa pământească şi te afli aici ca şi un rezultat groaznic al îngâmfării omeneşti divine (a unui îngâmfat care se crede Dumnezeu); eu însă am primit cu siguranţă milă în faţa lui Dumnezeu şi atâta înţelegere şi putere, să te scap de blestemul groaznic a preotului suprem, care te-a supărat prin înfăţişarea a celor zece păsări negre, iar eu am putut să te trag afară pe o suprafaţă uscată. Eu voi face tot posibilul, să te ajut în sărăcia şi în acest pericol mare, atât cât îmi este îngăduit din partea puterii vieţii mele!‘
14] În timpul acestui discurs a câştigat acel om maimuţă de mai înainte din ce în ce mai mult forma unui om şi după terminarea acelui discurs a fost întru totul format omul şi a fost îmbrăcat ca şi din aer cu o îmbrăcăminte de un gri mai deschis. Lângă el s-a mai aflat ceva înfăşurat într-o bucată de material. Acel băiat, care a devenit frumos a deschis şi a văzut că este o cămaşă gri închis şi aşa a început el să vorbească: ‘Ah, aceasta este o îmbrăcăminte pentru tine; lasă-mă ca eu să te îmbrac!‘
15] Acel schelet dă afirmativ din cap şi băiatul îl îmbracă într-o clipă şi îi leagă bucata de material, care era de o culoare mai deschisă, în jurul frunţii ca şi un fel de turban şi aşa a primit acel schelet un aspect mai frumos. Acel băiat curajos l-a prins pe acel bătrân de mâini şi a vrut să-l ajute să stea în picioare; dar nu a reuşit.
16] După mai multe încercări a început băiatul care avea deja forma unui tânăr, să strige cu o voce clară şi tare, pe care şi tatăl meu spune că a auzit-o, dar fără articulaţii: ‘Iehova! Dacă te afli Tu undeva, atunci trimite pentru tatăl meu un fel de ajutor! El nu a păcătuit, ci păcatul cel mai mare, a acelor oameni care se cred în locul Tău, pentru a primi mult respect şi pentru a trage foloase de pe lume, l-a lovit şi l-a zdrobit pe el ca şi o piatră mare picată din cer şi el se află acum aici ca un suflet sărac şi blestemat de lume! Va fi şi va rămâne chiar şi în faţa Ta blestemat pentru totdeauna? Dă-i cel puţin ceva piele peste aceste cioante evidente! Căci mie îmi pare foarte rău de goliciunea tatălui meu! Ajută iehova, ajută!’
17] La această chemare au apărut de îndată două spirite măreţe şi au atins scheletul la ceafă. În acea clipă a primit tendoane, piele şi puţin păr şi – cum mi s-a părut – chiar şi ochi, care erau foarte adânc în orbite. Dar nici unul dintre cele două spirite nu a scăpat vreun cuvânt şi ei au dispărut de îndată după această acţiune.
18] După aceea a încercat băiatul, care părea destul de distrat să-l ridice pe acest om care arăta mai mult a schelet, aşa ca acesta să poată sta în picoare; şi de data aceasta a reuşit. Când bătrânul s-a putut ţine pe picoare, l-a întrebat băiatul, dacă poate să meargă. Bătrânul a confirmat aceasta cu o voce piţigăiată şi goală; băiatul însă l-a prins de subsuri şi amândoi au plecat spre sud, iar după ceva timp nu i-am mai putut vedea.>


EV. 151. Capitol.

01] (Matael:) <Acestea au fost cele două istori, pe care eu le-am trăit. Ce s-a întâmplat cu cei doi în continuare în lumea spiritelor, nu pot să spun eu cu siguranţă; tot aşa nu pot înţelege din explicaţiile Tale anterioare, ce vor să însemne acei doi lilieci din pomul de unde a picat băiatul şi care s-au contopit până la urmă într-o înfăţişare de maimuţă şi cum şi de ce am putut vedea eu sufletul sinucigaşului pe suprafaţa apei plutind sub forma unui schelet. De unde au apărut cele zece raţe negre şi de ce nu au părăsit scheletul? Cum a putut în sfârşit să aducă băiatul situaţia sub control cu acele zece raţe negre? Ce înseamnă îmbrăcămintea, de unde a venit şi ce efect a avut aceasta asupra celor două suflete?
02] Da, mai există una şi alta despre care s-ar putea pune câteva întrebări; dar pentru mine sunt mai ales acele puncte importante, prin care eu mi-am exprimat neştiinţa prin întrebări şi despre care eu aş dori o explicaţie milostivă. Dacă cineva dintre noi vrea să mai ştie şi alte amănunte, acela doar se va putea exterioriza printr-o întrebare?!>
03] Spune Cireniu: <Prietene, la aceste povestiri mă simt cât se poate de ciudat! Viaţa omenească mi se pare ca şi un curent de apă liniştit care trece peste o platformă de munte. Dar la sfârşitul acelei platforme pică acel curent care mai înainte a fost liniştit în adâncuri nebănuite şi cu o gălăgie infernală îşi sapă locul, - dar tot nu-şi găseşte liniştea! Căci puterea cu care pică îl goneşte din lagărul liniştii sale şi el trebuie să fugă şi să fugă, până când este atras şi înghiţit de puterea mării.
04] O Doamne, explică-ne spre alinarea noastră aceste clipe temător de serioase ale vieţii care în rest este frumoasă! Să-l luăm ca exemplu pe acel om, care după povestirile fratelui Matael a sărit în acel lac, pentru aş pune capăt vieţii disperate. Ce schimbare groaznică imediat după acea săritură! Mai întâi se pare că se instalează o situaţie mai bună; dar cum arată aceasta! Câtă nesiguranţă, câtă durere! De aceea dă-ne Tu, o Domnul şi Învăţătorul nostru, o explicaţie de alinare despre grozăviile văzute şi pe deplin adevărat povestite de fratele nostru Matael!>
05] Spun Eu: <Într-adevăr putem noi vedea aici câteva clipe groaznice şi triste din viaţă, care sunt pe deplin serioase. Dar ce vrei tu să faci, pentru o viaţă influenţată de lume şi de dorinţe diavoleşti, ca aceasta să nu se scurgă şi să se piardă, ca să o poţi salva şi cu timpul s-o conduci spre drumul cel bun? Nu trebuie ca o astfel de viaţă să fie cuprinsă cu toată seriozitatea?
06] Da, este adevărat, această clipă sfâşietoare are un efect dezgustător pentru cel care priveşte! Trecerea printr-o portiţă îngustă nu este atât de plăcut de privit ca şi chipul unei fecioare sănătoase; dar îl conduce pe omul în sine spre viaţa adevărată şi aceasta este o viaţă veşnică care nu piereşte! Şi din acest motiv are acea clipă serioasă a vieţii pentru cel care o înţelege, mai multă alinare decât chipul surâzător primăveratic al unei fecioare. – Dar acum să trecem la iluminarea acelor cuvinte pe care noi le-am auzit de la Matael!
07] Matael a văzut mai întâi la acel băiat doi lilieci, care zburau în jurul lui, când acesta a picat din pom şi a rămas acolo mort. Băiatul a fost un moştenitor pur al acestui pământ. Dar copiii pur pământeşti, cum aţi putut voi auzi de multe ori din gura Mea, sunt sufleteşte şi trupeşte ansamblaţi întru totul din creaţia organică. Dovada o aduce hrana diversificată pentru trup, pe care un om o mânâcă, în vreme ce un animal este restrâs în alimentaţia sa. Dar ca toate particulele de inteligenţă ale omului, din care este alcătuit sufletul, să poate selecta mâncarea potrivită pentru suflet din întreaga hrană, poate de aceea să mânânce diferite porţi din domeniul animalelor, a plantelor şi chiar a mineraloelor; căci forma trupului substanţial al sufletului se dezvoltă şi se hrăneşte la fel ca şi trupul de carne prin mâncare sau hrană.
08] Dar acum depinde, din ce sferă de creaţie şi de pe ce treaptă de dezvoltare a primit un om pur omenesc sufletul său. Şi atunci este, mai ales la copii, de luat în considerare modalitatrea a doua, că sufletul lor ascunde acea creatură de dinainte, din care a trecut într-o formă omenească. Dacă un copil este educat cum trebuie, atunci forma de creaţie anterioară trece complet în forma omenească şi se leagă din ce în ce mai mult cu aceasta. Dar dacă educaţia copilului este cât se poate de neglijată, atunci iese din ce în ce mai mult la suprafaţă forma de creaţie anterioară şi trage cu timpul chiar şi trupul stabil format în acea înfăţişare şi cu uşurinţă se poate observa la unii oameni cruzi, ce formă şi înfăţişare posedă fără îndoială sufletul său.
09] Dacă Eu am spus mai înainte, că acest băiat a provenit întru totul de pe acest pământ trupeşte şi sufleteşte, atunci veţi înţelege voi prin educaţia lui, de ce sufletul său a fost, înainte ca el să pice din pom, vizibil în forma a doi lilieci, atunci când el, în parte se ţine cu putere de pom şi în parte înnecat de fum, a picat într-un leşin evident, care un timp l-a mai ţinut în pom, cu toate că el nu mai ştia nimic de persoana sa.
10] Căci atâta vreme cât un suflet nu este desprin complet de trup, atâta timp este din pricina şocului şi a ameţelii fără conştiinţă. Este exact aşa ca şi unul, care este cu faţa în sus legat de o roată care se întoarce cât se poate de repede. Acela poate să se uite în jur cum vrea, că tot nu poate vedea vreun obiect; în cel mai bun caz va vedea un cerc palid în jurul său, care la o viteză mai mare de învârtire şi prin instabilitatea organului de vedere se poate transforma într-o noapte totală.
11] Dar cum organul de vedere trebuie să aibă liniştea sa, pentru a accepta un obiect, ca ceea ce este, aşa are nevoie şi sufletul de o anumită linişte, pentru a ajunge la o cunoaştere mai bună şi mai luminată de sine. Cu cât mai mult este agitat sufletul, cu atât mai mult dispare echilibrul şi conştiinţa sa; şi dacă sufletul este adus într-o mare agitaţie, atunci nu mai ştie nimic de sine atâta timp până când nu este din nou instalată liniştea. Şi această clipă se instalează cu atât mai mult la cei care sunt pe moarte, cu cât mai jos pe treapta de formare s-a aflat sufletul. Ah, la un suflet desăvârşit nu se întâmplă aceste clipe triste, cum a văzut Matael foarte bine la moartea bătrânului Lazarus, deoarece sufletul său nu a dat nici cel mai mic semn de agitaţie.
12] Băiatul din pom a fost deja un sfert de oră aproape mort şi nu a mai ştiut nimic de el; sufletul şi trupul său au fost înconjurate de întunericul total. Şi un suflet, care se agită prea mult, începe, să se împartă într-adevăr în forme mai mici şi mai nedesăvârşite dinainte; de aceea s-au putut vedea mai întâi doi lilieci. De abia când băiatul prin zdrobirea creierului său a rupt orice legătură cu sufletul său, s-a instalat mai multă linişte în sufletul zdrobit, cele două creaturi înaintea sufletului s-au unit şi imediat s-a putut vedea o maimuţă ca şi o creatură de mai înainte; dar a fost nevoie de mai multă linişte până la prinderea proprie şi după aceea încă mai multă linişte pentru a se recunoaşte şi după aceea încă mai multă pentru conştiinţa de sine. De aceea a rămas el un timp mai îndelungat în acel loc, unde trupul său a picat din pom, mai mult din cauza instinctului decât că a ştiut ce s-a întâmplat.
13] Dar după o vreme s-a reîntors recunoaşterea şi conştiinţa şi atunci acea mamuţă a căpătat din ce în ce mai mult o înfăţişare omenească şi a început să se ridice în picioare. Simţul său sufletesc care s-a dezvoltat din ce în ce mai tare a început să simtă apropierea sufletului sărac a tatălui său pământesc. El şi-a părăsit locul, s-a dus după instinctul său de recunoaştere până la lac şi a recunoscut complet sufletul tatălui său necăjit şi îngreunat cu cele zece blesteme omeneşti.
14] Atunci s-a trezit în el dragoste de copil, cu aceasta însă şi întrebarea după Dumnezeu şi după adevărata Sa dreptate; cu toate acestea s-a trezit în el supărarea cea dreaptă împotriva blestemului, pe care oamenii l-au rostit în îngâmfarea lor interminabilă împotriva apropiatului lor sărac dar mult mai bun decât ei. Dar cu aceasta a recunoscut acel om-maimuţă puterea în interiorul său, că poate să se pună cu zece diavoli de blesteme, care au necăjit sufletul tatălui său sub forma a celor zece raţe negre.
15] După această recunoaştere mai înaltă se aruncă omul-maimuţă în lac şi începe, împins de dragostea pentru tatăl său, să se bată cu acei zece diavoli de blestem; în câteva clipe ei sunt terminaţi şi prin aceasta capătă omul-maimuţă o înfăţişare aproape omenească.
16] Dar dragostea sa începe, să dea rădăcini noi şi în sufletul mort a tatălui său. Aceasta îi dă şi mi multă putere şi dragostea fiului şi aşa îl trage pe tatăl său din locul pieirii sale şi îl aduce la uscat, unde prin dragostea fiului se înfăţişază un loc de odihnă pentru existenţa următoare a tatălui. Dar pentru că dragostea fiului creşte, devine din ce în ce mai tare lumina sa; din această lumină el îşi recunoaşte puterea şi se adresează la Dumnezeu, ca El să-L ajute pe tatăl său. Şi ajutorul nu rămâne undeva pe drum; apare îmbrăcămintea şi puterea spre a merge mai departe într-o sferă mai bună de viaţă, unde sufletul tatălui va fi hrănit de dragostea crescătoare a fiului, unde va ajunge să aibă carne şi sânge spiritual şi unde va fi în sfârşit capabil să-L recunoască pe Dumnezeu şi să intre în ordinea Lui, - ceea ce este un lucru cât se poate de greu la sinucigaşi.>

EV. 152. Capitol.

01] (Domnul:) <Dar mai există unele diferenţe la sinucigaşi. Dacă îşi ia viaţa pentru că a fost umilit prin îngâmfarea cuiva şi nu-i este deschisă o altă cale de răzbunare, atunci acesta este cel mai rău fel a sinuciderii. Un asemenea fel de siucidere nu mai poate fi niciodată îndreptat la un suflet. O mie ori o mie de ani sunt necesari, pentru ca unui astfel de suflet să-i fie acoperite oasele fără dragoste de carne, dar să nu mai vorbim de reîncarneare întregii fiinţe (aici este vorba de reîncarnarea sufletească, adică cu carne spirituală); căci reîncarnarea este un producat al dragostei şi trezeşte dragoste la rândul ei.
02] Dacă cineva se uită la o fecioară, care este desăvârşită în sfera de carne prin formă şi pur şi simplu răpitor de frumoasă, atunci acesta este uimit şi vrăjit de frumuseţea ei şi inima sa va avea dorinţa vie s-o numească pe acea fecioară a lui. Da, dar de ce se întâmplă aşa? Pentru că frumuseţea trupească a unei fecioare este produsul sau rezultatul dragostei mari! Dar ce are la bază dragostea, poate şi trebuie să trezească în aproapele ceea ce este în sine.
03] Dar să mergem la o altă fecioară, care este foarte slabă şi Eu vă spun, că nu va atinge prea tare inima nimănui; în secret va fi compătimită, dar cu greu se va îndrăgosti cineva de ea. Da, dar de ce aşa? Pentru că peste oasele ei se află prea puţin material, care este doar un rezultat al dragostei!
04] Un suflet, care aici a fost dragoste pură, arată şi în lumea de apoi frumos, minunat şi desăvârşit în formă. Un suflet zgârcit şi plin de dragoste pentru sine arată în schimb foarte slab; dar ceva carne şi sânge tot mai există, prentru că acel suflet are totuşi încă dragostea pentru sine. Dar un sinucigaş este lipsit şi de această dragoste şi sufletul său, evident, trebuie să apară în lumea de apoi sub forma unui schelet. Depinde doar dacă se înfăţişează sub forma unui schelet omenesc sau de vreun animal!
05] Noi am atins mai înainte subiectul, că există mai multe feluri de sinucideri şi acest fel, pe care Eu vi l-am prezentat mai înainte este cel mai rău. Deci, un sinucigaş de acest fel nu apare în lumea de apoi sub forma unui schelet omenesc, ci sub forma unui balaur, a unui şarpe sau a unui animal foarte sălbatic şi periculos. De ce? La acest lucru vă puteţi gândi voi cu uşurinţă! Un astfel de suflet nu va mai putea ajunge niciodată la desăvârşirea supremă a vieţii.
06] Pe lângă aceştia mai există sinucigaşi din pricina unei fecioare, căreia i-a plăcut mai mult şi fără vina ei un alt bărbat în loc de acel gelos, care a chinuit-o la fiecare întâlnire cu tot felul de reproşuri şi o acuza de trădare cu toate că ea nu s-a gândit niciodată la aceasta. Un astfel de om apare în lumea de apoi sub înfăţişarea unui lup, câine sau a unui cocoş, pentru că aceste animale corespund naturii de viaţă a unui astfel de prostănac gelos, care sunt de fapt creaturi principale dinaintea unui astfel de suflet. Chiar şi astfel de sinucigaşi ajung cu greu la desăvârşirea vieţii totale.
07] Atunci mai există sinucigaşi, care în secret au comis un mare păcat, iar pe aceasta, sunt conştienţi, că este aşezată o pedeapsă grea şi mortală. Ei ştiu că va ieşi la iveală păcatul comis. Ce este întâmplă atunci de obicei? Un astfel de criminal în secret trece de la frica cea mare şi de la mustrări de conştiinţă la disperarea totală şi întunecată şi se strangulează. Un astfel de suflet apare în lumea de apoi sub forma unor schelete ale unor creaturi ca şi salamandre, şopârle şi scorpioni, care se află toţi la un loc, în jurul cărora se află un cerc de foc, de obicei prin forma unui şarpe uriaş. Chiar şi cercul de foc face parte din creatura precedentă a unuia şi aceluiaşi suflet şi este o parte a inteligenţei acestuia.
08] Pe scurt, dacă un suflet din pricina educaţiei nu mai simte nici un pic de dragoste, nici măcar faţă de sine, atunci din tot iadul, ca fiind cel mai mare duşman al vieţii, pătrunde în suflet şi devine propriul său duşman şi a existenţei sale şi râvneşte tot timpul, să o stârpească pe aceasta < într-un fel nedureros! La o astfel de duşmănie total împotriva vieţii trebuie ca la sfârşit să fie totul pe dos şi un astfel de suflet nu poate apărea în lumea de apoi altfel decât în formele dinainte speciale vieţii şi bineînţeles doar după forma scheletului fără carne, care poartă în sine doar judecata necesară.
09] Oasele, la om cât şi la animal, sunt părţile cel mai judecate şi prin urmare lipsite de dragoste, iar pentru că în oase, atât de puţin ca şi în pietre, se poate menţine o dragoste în viaţă, rămân acestea, chiar dacă substanţial sufleteşte la sfârşit ca nişte părţi de dezvoltare, în care niciodată nu se va putea dezvolta dragostea. Oasele omeneşti sunt tot timpul mai capabile să se îmbrace cu viaţă, decât cele ale unui animal şi chiar decât carapacele insectelor şi oasele amfibilor.
10] Dacă în lumea de apoi apare un sinucigaş sub formele explicate mai sus, atunci vă puteţi închipui, cât de greu şi ce mult timp va dura, până când un astfel de suflet ajunge să treacă un astfel de suflet la un schelet omenesc şi până când va primi de la sine ceva carne şi piele.
11] Dar în interiorul vostru se formează acum întrebarea, dacă un astfel de suflet suferă de dureri. Şi Eu vă spun: câteodată cele mai mari şi mai arzătoare, câteodată deloc!Dacă este atinsă spre a se umple de viaţă de unele spirite apropiate, atunci simte în toate părţile sale o durere arzătoare; dar dacă ajunge să se liniştească, atunci nu se instalează în acesta vreun sentiment, vreo recunoaştere şi prin urmare nici un fel de durere.
12] Dar mai există o mulţime de feluri de sinucideri, care însă nu pricinuiesc atâta rău sufletului ca şi cele două mai sus explicate; dar totuşi nici o sinucidere nu are urmări bune pentru suflet!
13] Acela, povestit de Matael, a fost mai bun, de aceea a mers aşa de repede salvarea şi însuflarea vieţii acelui suflet. Dar o pată rămâne într-un astfel de suflet pentru totdeauna şi aceasta constă în faptul, că nu va mai putea aproape niciodată să ajungă un copil a lui Dumnezeu; peste cei fericiţi ai primului, îndepărtatului şi prin urmarea celui mai jos cer, sau de abia la graniţa acestuia, nu ajunge un astfel de suflet!
14] În primul cer, cerul înţelepciunii vin de obicei acele suflete de pe alte corpuri stelare şi de pe acest pământ doar acele suflete ale păgânilor înţelepţi, care după recunoaşterea lor au trăit conştincios şi drept, dar care nu vor să audă nici în lumea de apoi ceva de persoana Mea. Dar dacă cu timpul vor accepta ceva, atunci vor putea ei ajunge în al doilea cer, adică unul mai înalt sau în cerul de mijloc; dar în cel de-al treilea, cel care este profund şi cel mai înalt, adică în cerul vieţii şi al dragostei nu ajung ei niciodată. Deoarece acolo vor ajunge doar aceia, care au ajuns anişte copii adevăraţi a lui Dumnezeu.
15] Eu cred, că aceste feluri de moarte povestite de fratele Matael v-au fost îndeajuns explicate; dar dacă cineva nu a înţeles ceva foarte bine, atunci are fiecare dreptul să întrebe. Mai lipsesc doar două ore şi soarele se va afla asupra orizontului şi atunci vom face noi toţi cu totul altceva. Cine mai vrea sau doreşte să mai spună ceva acum, acela să înceapă!>
16] Spun Toţi: <Doamne, totul este limpede pentru noi; căci la o astfel de explixcaţie vie nu poate să fie ceva de neînţeles!>