Istoria Romaniei pe scurt

Cu asa lectie ar trebui sa inceapa la Istorie fiecare an scolar,caci sute de date si nume bagate cu palnia nu duc la nimic.



-----------------------------------------------------------

În spațiul României și Balcani trăiau în mileniul II î.Hr. triburile tracilor (neam indo-european).

Din sec. VI î.Hr. sunt atestate în izvoarele grecești existența geților în regiunea Dunării de Jos și în zona de sud a Carpaților.

Izvoarele latine amintesc de existența dacilor în Banat și Transilvania.

Regele Burebista (cca. 70-44 î.Hr.) unifică teritoriile dintre Carpații Păduroși, Nistru și Munții Balcani și Marea Neagră (în timpul lui Caius Iulius Caesar), luând naștere regatul Daciei.

Regele Decebal (87-106) a purtat cu romanii trei războaie:

- între 87-89 cu împăratul Domițian

- între 101-102 cu împăratul Traian

- între 105-106 cu împăratul Traian, în urma cărora Dacia devine provincie romană.

Populația daco-romană, care sta la baza etnogenezei, va adopta limba latină în primele secole d.Hr., formându-se limba străromână, unitară pe tot teritoriul locuit anterior de daci, apoi limba română, singura limbă romanică din Europa estică.

Creștinarea poporului român se realizează din primele secole atunci când România se afla încă în cadrul Imperiului Roman (pînă ăn 273/275 la retragerea aureliană), rămînându-se în cele din urmă în cadrul Bisericii răsăritene subordonate patriarhiei de la Constantinopol, de rit ortodox.

Din sec. IV o serie de popoare migratoare trec peste teritoriul României și temporar iși impun controlul întârziind cristalizarea statală: goți, huni, gepizi, avari, slavi (sec. VI), peceningii și cumanii în zonele extracarptice. Tătarii pătrund după anul 1241 - anul marii năvăliri în Europa. Slavii vor fi asimilați; limba română va asimila de asemenea cuvinte slave.

La sfârșitul sec. IX ungurii veniți din Asia se stabilesc în Panonia. Expansiunea lor spre V a fost oprită la milocul sec. X. Aceștia se îndreaptă spre răsărit și în sec. XI-XIII reușesc să-și impună stăpânirea asupra formațiunilor statale românești (voievodate) și includ Transilvania ca voievodat autonom în regatul ungar. În sec. XII-XIII sunt colonizați în Transilvania secuii și sașii.

În sec. XIV, după slăbirea presiunii tătare, se crează state de sine stătătoare în Țara Românească (1330) și Moldova (1359).

După sec. XIV și până la sfârșitul primului război mondial, românii vor trăi în trei state (principate) separate, care aveau strânse legături de limbă, economico-sociale, culturale și politice.

Presiunea statelor vecine, Polonia și Ungaria (de rit catolic), a dus la nenumărate conflicte militare.

În sec. XIV Imperiul Otoman ajunsese la Dunăre cu hotarele sale și principatele române au dus o luptă aprigă, continuă pentru păstarea independenței statale, existenței etnice și religioase, prin rezistență militară sau folosind cu abilitate rivalitățile dintre marile state vecine.

În 1526 (bătălia de la Mohacsz) regatul ungar dispare și aceste principate vor recunoaște suzeranitatea Porții Otomane, păstrându-și însă autonomia internă, religia și cultura.

În 1600 este prima încercare de unificare a principatelor locuite de români, sub domnia lui Mihai Viteazul, care nu durează însă.

În 1699 prin Tratatul de pace de la Karlowitz între Imperiul Habsburgic și cel Otoman, Transilvania este cedată celor dintâi.

Din sec. XVIII teritoriul României devine obiect de dispută și câmp de luptă al imperiilor vecine: Imperiul Otoman, Rusia și Imperiul Habsburgic. Austria anexează Oltenia (1718-1739), Banatul (1718-1918) și Bucovina (1775-1918). Rusia anexează teritoriul Moldovei (Basarabia) dintre Prut și Nistru (1812-1918).

Începând din 1821 (eliminarea regimului fanariot instaurat la începutul sec. XVIII) și apoi din 1848 (revoluție integrată în cea general europeană), societatea românească din provinciile istorice este racordată structurilor politice și economico-sociale ale Europei.

În 1859 are loc unirea principatelor (Țara Românească și Moldova) care aleg același domnitor. Noul stat național, o monarhie constituțională, adoptă în 1862 numele de România. În 1866, sub domnia lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (1866-1914), unirea Țărilor Române devine definitivă și va fi recunoscută până în 1881 de toate statele europene.

În 1877 România participă în mod hotărâtor alături de Rusia în războiul antiotoman în urma căruia, prin Tratatul de la Berlin (1878), se recunoaște independența de stat a României (se restabilește autoritatea României asupra Dobrogei).

În 1916 România intră în război alături de Antanta, împotriva Puterilor Centrale.

Prin voință populară se unesc în 1918 cu România: Basarabia (martie 1918), Bucovina (noiembrie 1918); în urma hotărârii Marii Adunări Naționale întrunite la Alba Iulia se decide la 1 decembrie 1918 unirea Transilvaniei cu România. Prin Tratatul de la Versailles (1919-1920) sunt recunoscute aceste realități istorice.

În perioada interbelică, pararel cu procesul de modernizare a statului, România se apropie de democrațiile occidentale.

În al doilea război mondial România este constrânsă să cedeze Basarabia și Bucovina de N URSS-ului (iunie 1940), iar prin Dictatul de la Viena să cedeze Ungariei NV Transilvaniei (august 1940) si Bulgariei partea de S a Dobrogei/ Cadrilaterul (septembrie 1940). Regele Carol al II lea abdică în septembrie 1940 iar generalul Antonescu, care instituie un regim autoritar, se alătură Germaniei împotriva URSS. La 23 august 1944 mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai al României (1940-1947); România trece de partea Puterilor Aliate (într-un moment în care nu se știa clar cine va câștiga) până la sfârșitul războiului (9 mai 1945).

Prin Tratatul de la Paris (1947) se recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar și anexarea Basarabiei și Bucovinei de N de către URSS.

Sub presiunea Armatei Roșii se instaurează un regim comunist; la 30 decembrie 1947 regele este obligat să abdice și să părăsească țara. Se proclamă Republica Populară Română sub dictatura partidului comunist unic (1947). Se naționalizează întreprinderile (1948) și se colectivizează forțat agricultura (1949-1962) prin metode violente, de exterminare a opozanților.

După 1953 România continuă cu Gheorghe Gheorghiu - Dej.

Între anii 1965-1989 la conducere a fost Nicolae Ceaușescu. După o iluzorie deschidere politică, poziția anti-sovietică pe care o ia în timpul intervenției trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia (1968) unde România refuză să intervină, urmează un regim dictatorial care face din România una dintre cele mai sărace țări ale Europei, toate bogățiile țării servind proiectelor aberante, megalomanice ale dictatorului.

Odată cu Revoluția din 1989, dictatura este abolită, cuplul dictatorial executat, iar puterea acaparată de foștii comuniști ”dizidenți” (câștigători apoi, ai primelor alegeri legislative din 1990). Se instaurează cu dificultate un regim pluralist; au loc provocări și conflicte interetnice, mineriade (terorism de grup), care crează haos în economie și în viața socială. Treptat, pluralismul politic deschide drumul democrației și Romînia se angajează în făurirea unei economii de piață. În 1996 caștigă alegerile opoziția și se simte un reviriment în efificarea statului de drept și în recâștigarea încrederii forurilor internaționale.

În 1997 România nu este admisă printre canditații pentru intrarea în NATO, dar i se recunoaște progresul făcut spre a câștiga calitatea de membru al acestei organizații în viitor. Abia în martie 2004 devine membru NATO.

În anul 2007 România devine membru al Uniunii Europene.