Rugaciuni si miracole

Rugaciuni si miracole
http://www.formula-as.ro/2006/720/spiritualitate-39/rugaciuni-si-miracole-7055

Bisericuta din sufletul meu

Am 64 de ani si vreau sa povestesc o minune petrecuta cu mine in urma unui accident care mi-a marcat dureros viata pentru totdeauna. In anii dominati de tirania spirituala, ne-am salvat ca fiinte umane doar prin bisericuta purtata cu discretie in sufletul nostru. De multe ori am fost nevoiti ca, formal, sa negam, si mesajul credintei, si existenta divinitatii. Prin aceste negatii am trecut si eu, pana la greaua incercare suferita in anul 1984, poate tocmai ca pedeapsa pentru ca, de multe ori, am negat existenta lui Dumnezeu in fata elevilor, ca profesor.
La varsta de 47 de ani, in urma unui greu accident, am ramas cu coloana vertebrala distrusa si cu o proteza totala de sold. Am trecut prin niste operatii cumplite, care m-au dus pana la moarte clinica. Groaznic de greu, pentru o femeie condamnata sa umble de atunci inainte numai cu baston, condamnata pentru toata viata la infirmitate. Dar credinta pe care o purtam tot timpul in bisericuta din sufletul meu m-a ajutat. Am inceput s-o exteriorizez, mergand la biserica si sperand ca Dumnezeu ma va ierta si voi putea merge din nou fara baston.
Intr-o duminica, dupa zece ani de chin, m-am dus, ca de obicei, la slujba. In momentul cand parintele a iesit cu Sfintele Daruri din altar, eu, neputand ingenunchea, m-am aplecat si m-a atins cu Sfintele Daruri pe crestet. In clipa aceea, cu mine s-a intamplat o minune! Am simtit cum un val imens de caldura se vrea eliberat din corpul meu, obligandu-ma sa deschid larg gura, pentru a expulza acel aer care ma ardea ca o flacara. Si asta nu e tot! Auzeam parca o voce spunandu-mi soptit: "Lasa bastonul! Nu mai ai nevoie de el". Acel indemn soptit s-a repetat de trei ori, determinandu-ma sa ridic bastonul de pe podeaua bisericii si sa-mi dau seama ca pot sa stau in picioare si fara el. Nu-mi venea sa cred! Apoi, am prins curaj si am inceput sa pasesc singura, fara sprijin, si asa am ajuns pana acasa, fara sa pun macar o data bastonul in pamant. Si asa merg si acum, dupa cinci ani de la acea intamplare miraculoasa.
In final, reafirm si eu adevarul ca toate rugamintile adresate lui Dumnezeu sunt, mai tarziu sau mai repede, implinite, dar si indemnul de a ne apropia de Biserica, de a participa cu respect si evlavie, la tot ritualul bisericesc.
Olimpia Dinca - str. Nanterre, bl. C3, sc. 1, ap. 20, Craiova, jud. Dolj
(Icoana de pe Muntele Athos) (sursa : din revista Formula AS)

Dumnezeu nu ramane niciodata dator

Era in anul 1990. Sotului meu i se diagnosticase o tumora maligna la colon, cu metastaze. A fost internat de urgenta si propus pentru operatie. Medicul chirurg nu a putut spune nimic inainte de interventie. Eram disperata. Sotul meu avea 35 de ani. Aveam doi copii, unul de 11 ani si celalalt de 9 ani. Nu stiam ce sa fac. O colega de serviciu m-a invatat sa merg la biserica si sa platesc o Liturghie cu trei preoti. Am ascultat-o si am mers la biserica, impreuna cu copiii. Toti trei ne-am rugat pentru sanatatea sotului si respectiv a tatalui lor. La sfarsitul slujbei, am ramas in biserica singura si am adresat lui Dumnezeu urmatoarea rugaminte: "Doamne, daca eu mai am de trait macar 10 ani, Te rog sa-i dai si sotului meu jumatate din ei, ca sa putem creste impreuna acesti doi copii! Ce bine ar fi daca i-am putea vedea majori!". Am simtit ca trebuie sa ma rog lui Dumnezeu cu toata fiinta mea si sa pun la picioarele Lui toata suferinta mea.
A venit ziua operatiei. Am stat pe hol trei ore pana s-a terminat. Apoi doctorul chirurg m-a chemat sa-mi spuna sa nu-mi fac mari iluzii. Nu stia daca sotul meu va supravietui. Era pericol de blocaj renal. Dar, in cel mai fericit caz, chiar daca scapa de cele trei zile critice de dupa operatie, nu garanta ca sotul meu mai traieste sase luni. Am mers acasa, am trimis copiii la joaca si am varsat cele mai amare lacrimi din viata mea. Ma si vedeam singura, la 33 de ani, cu doi copii inca mici si fara nici un sprijin.
Au trecut zilele in care sotul meu a stat la reanimare. Situatia era oarecum stabila. Medicul a plecat definitiv in Germania. Sotul meu a fost externat si eu traiam cu cosmarul ca in septembrie se va intampla inevitabilul. Dar a trecut luna septembrie, a venit Craciunul, apoi Pastele din anul urmator. Sotul meu arata bine. La un an de la operatie, medicul ce-l operase a venit in Romania sa-si inmormanteze tatal. Sotul meu a mers la cimitir sa-l vada pe doctor. A fost o surpriza foarte mare. Medicul a ramas mut cand l-a vazut in viata! Au trecut de atunci zece ani! Sotul meu traieste. A mai avut mici probleme de sanatate, dar important e ca traieste. Copiii sunt acum majori. Eu sunt un om fericit si multumesc din toata inima lui Dumnezeu ca atunci cand am avut cea mai mare nevoie de El m-a auzit.
In incheiere, vreau sa-i sfatuiesc pe toti cei care au probleme de orice fel: Nu disperati! Rugati-va! Cu cat rugaciunea voastra e mai fierbinte, cu atat Dumnezeu va va auzi si va va ajuta mai mult. A te ruga este un har. Profitati de acest har. Dumnezeu nu ramane niciodata dator!
V. Rotaru - Brasov (de pe Formula AS )

"Minuni face numai Dumnezeu"

Acum zece ani, mama mea isi pierdea locul de munca de la Uzina "Aerostar" din Bacau. Cel putin financiar, starea familiei mele nu se arata deloc imbucuratoare, salariul tatalui neputand asigura nevoile unei familii de cinci persoane. Mai mult, pentru mama, profund afectata, noua situatie devenise o drama psihologica. Din fericire, deruta si depresia create de brusca intorsatura a vietii ei nu au durat mult. Dorinta de a munci, de a fi utila familiei si de a contribui la bunastarea ei a indemnat-o sa-si intocmeasca o asociatie familiala, avand obiectiv comercial. Toate activitatile din aceasta asociatie erau indeplinite de dansa: aprovizionarea cu marfa, vanzarea ei, contabilitatea etc. Profitul afacerii, impreuna cu salariul tatalui asigura in mod decent nevoile familiei, iar mama era fericita ca putea munci. Fericirea ei si a intregii familii nu a durat insa mult, caci peste trei ani de la debutul afacerii, in drum spre Bucuresti, mama a avut un accident de masina, in care si-a vazut pentru cateva clipe moartea. In timp ce ceilalti pasageri aflati cu ea nu au patit nimic, mama a ramas fara rinichiul drept si cu mana dreapta macelarita: fractura deschisa de humerus si sectionare de nerv radial. Cu acest accident a inceput pentru familia noastra o epoca neagra, de durere si suferinte...
Trairea lui Hristos a fost dintotdeauna ceva important in viata familiei mele, aveam si o pravila a noastra..., insa dupa accident, rugaciunile, atat cele particulare, cat mai ales cele ale Bisericii (Sf. Maslu in mod deosebit), s-au inmultit; candela era aprinsa necontenit la icoana Maicii Domnului.
Lumina pe care o asteptam intarzia sa apara.
Chiar mai mult, intunericul parca se adancea: dupa perioade lungi de spitalizari, multiple internari pentru tratamente Fkt, toate in Bucuresti, adaugand la acestea si sume importante de bani (calatorii, medicatie si tratament), evolutia traumatismelor suferite in urma accidentului nu arata nimic pozitiv (cele doua jumatati de humerus se departasera, incat un transplant de os era iminent, si operatia de nerv nu avusese sfarsit fericit - mana era in continuare neputincioasa, semiparalizata), iar pentru mama, teama de noi interventii chirurgicale se cronicizase. In plus, incoltise in familia mea un mar al discordiei - cineva anume dorea sa ne dezbine -, asa ca parintii mei, afectiv, se departau unul de celalalt. Eu ma straduiam temeinic cu olimpiadele si concursurile nationale, insa aveam numai esecuri. Credeam, uneori, ca ne facuse farmece cineva!
Totusi, existau mici satisfactii, traiam mult mai intens intru Hristos, ne simteam mai tari in vointa, mai puternici, mai plini de speranta - semn ca Dumnezeu era cu noi.
Vad azi in acea epoca de cumplite incercari o initiere. Cu toate aceste necazuri, Hristos ne inteleptise, ne invatase sa-I traim minunile, ne pregatise pentru clipa cea mare. Cum puteam pricepe lucrarea Sa in noi fara aceasta pregatire care, iata, ne-a adus mai aproape de Dansul? Urcasem spre El si El coborase spre noi pe o scara - rugaciunea si postul.
Cand am inteles ca El trebuie sa fie cel mai important lucru din viata noastra si am fost suficient de pregatiti, atunci S-a revarsat si Lumina, si impreuna cu Ea, darurile lui Dumnezeu: dupa trei ani, jumatatile de humerus drept al mamei s-au sudat ca peste noapte, mana dreapta a ei lucreaza si tine din scurt toata gospodaria, a lucrat chiar si la camp. Pensionara fiind, mama e fericita ca poate munci. Tata, eu (20 ani) si surorile mele (17 si 9 ani) avem nevoie de ea. Neintelegerile dintre parinti sunt ale trecutului. Eu am reusit sa obtin la Olimpiada Nationala de Chimie premiul al Ii-lea si sa ma clasific al doilea in lotul olimpic largit, avand astfel trecere libera la Umf "Carol Davila" din Bucuresti, Facultatea de Medicina Generala. Pentru anul al Ii-lea am castigat o bursa de studiu in Franta. Nadajduiesc, de asemenea, ca experienta anilor ce au trecut se va cunoaste in viitoarea mea cariera de medic.
Totusi, cea mai mare minune a lui Dumnezeu petrecuta cu noi e ca ne-a invatat sa-I traim minunile, iar viata e una dintre ele, cred ca cea mai mare. Minunat ar fi daca toti am sti sa ne bucuram de ea... Probleme sunt si acum (pentru a ne tine trezvia aprinsa), insa Hristos nu ne pierde nici o clipa din "ochi".
Va multumesc si inchei prin cuvintele: "Minuni face numai Dumnezeu".
Adrian Pantea - str. Republicii, bl. 68, sc. D, ap. 14, Bacau, jud. Bacau ( din Formula AS)

Trairi vindecatoare

Sunt Maria, am 58 de ani si locuiesc in orasul Cluj. Acum 14 ani, cand incepea povestea, n-as fi putut crede ca azi voi scrie atat de detasat despre ea. Si, mai ales, n-as fi putut crede ca ma voi schimba intr-atat, incat sa o simt ca pe o sursa de lumina mereu proaspata. Din cand in cand, viata iti pregateste cate un examen cu un subiect atat de original, incat raspunsul sa nu-l poti gasi altundeva decat in tine insati. Eu mai avusesem asemenea probe, dar aceasta le depasea pe toate ca dificultate si ca durata. As zice chiar ca era un examen pentru fiecare din zilele vietii care-mi ramasese de trait.
Dupa ce medicul mi-a pus diagnosticul si am inteles despre ce este vorba, in mine s-a facut pustiu si intuneric. Rataceam nauca printre oameni, straina de toate si straina de mine. Intr-un tarziu, acasa, m-am regasit. Eram fata in fata cu problema mea, cu viata mea amenintata. Cui sa te plangi, cand ai in jur doar suflete mai fragile decat al tau? Ce sa faci?
Si, fiindca somnul fuge, in nopti nesfarsite iti invingi - trebuie sa-ti invingi - frica si chemi in ajutor singura putere dinlauntrul tau: mintea. Mintea vietii tale, mintea fiecarei celule din corpul tau. Iti vine sa strigi si sa intrebi: "Spuneti-mi unde, unde am gresit?". Cine sa-ti raspunda? Cine ar putea cunoaste adevarul?
Te reculegi asteptand in tacere. Asculti... Cuvintele se apropie greu, incarcate parca de poveri. Vin de undeva din adancul fiintei tale si scot la lumina erori, ignoranta, neglijente. Iti spun ca niciodata nu ti-ai apreciat corect puterile si nu ti-ai gasit ritmul vietii. Ritmul sufletului tau. Asa, fara sa-ti dai seama, ai ajuns - se pare - in conflict cu tine insati si ai devenit un om nemultumit, impovarat, stins. Un om extenuat, care si-a pierdut de mult bucuria de a trai. Un om bolnav. Recunosti, in raspunsurile care-ti vin, multe adevaruri dureroase. Intr-un fel mai amar, aproape ca te bucuri aflandu-le. Tu stii ca numai plecand de la adevar poate incepe vindecarea. Numai in jurul lui viata se limpezeste si se organizeaza. Ajungi la concluzia ca trebuie sa-ti schimbi fundamental modul de a trai, modul de a gandi, de a simti. Apelezi la aceasta idee ca la o solutie salvatoare si incepi metodic. Intai, iti stabilesti un nou teritoriu de viata: speranta si increderea totala in forta de revenire a organismului tau. Fara teama, fara tristete, fara sa te indoiesti. Cu credinta ferma ca, impreuna cu Dumnezeu, totul e posibil. Prin urmare, toate cate vei face, vei simti si gandi trebuie sa fie clare, curate, luminoase, inalte.
Bine, dar cum ai putea pronunta fara sa te infiori cuvantul "cancer"? Sigur, la inceput e mai greu, apoi insa, zi de zi, te vei obisnui sa-l golesti de continutul lui si in mintea ta il faci sa insemne "experienta". Atat! O experienta grea, dar interesanta. (Tu nu uiti ca pentru a invinge trebuie sa vezi doar partea luminoasa, stimulatoare a vietii.)
Dupa ce ti-ai asumat acest nou spatiu interior, iti cauti aliati. Primul e uitarea. Uiti ceea ce a fost dureros si urat in existenta ta. In perimetrul sperantei n-au ce cauta gandurile, sentimentele, imaginile amenintatoare, grele, intunecate. Asadar, uitand, ai putea spune ca raul nici n-ar fi existat. Acum te simti mai usoara, mai curata, descatusata. Deci, te poti implica lucid in propria ta vindecare.
Dar, iata, iti vine in ajutor si comunicarea: cu tine insati, cu ceilalti, cu Dumnezeu. Ai nevoie de un nou limbaj - nascut din tandrete, iubire, armonie - si de o mai mare profunzime. Dupa acest cutremur interior va trebui sa inveti comunicarea totala, atenta, receptiva si armonioasa cu tot ce esti si cu tot ce te inconjoara. Asa, treptat, inveti un alfabet nou: al bucuriilor simple.
Constati ca viata ta isi schimba sensul. Miscarea ei capata o alta orientare. Pana acum priveai mereu in afara. Acolo iti depuneai ofranda, acolo ti se implineau visurile. De-acum, totul incepe sa ia alt curs - spre interiorul tau. Te autodescoperi. Iti gasesti in tine puncte de sprijin, repere, ajutoare. Incet, descoperi ca, prin aceasta experienta, ti se dezvaluie elemente din ceea ce se cheama esenta vietii. Pana acum te hraneai doar cu invelisul ei, cu aparentele. A trebuit sa vina aceasta boala ca sa te duca spre centrul fiintei tale, spre substanta. Acum intelegi ca ea nu-i o pedeapsa, ci o lectie, un dar pentru a te inalta, nu pentru a te strivi. Pentru a te scoate din haos la lumina, nu pentru a te intuneca. "Ai ratacit pana acum", iti spui. "De azi simplifica totul si du-te direct spre tinta. Daca-ti accepti crucea, nu esti prea departe. Dar nu uita: calea ta sa fie in legea iubirii si a iertarii, a rabdarii si a bucuriei, a cumpatarii in toate cate faci, simti si gandesti. E calea intoarcerii tale la Tatal, intoarcerea smerita si mantuitoare."
...De la aceste dialoguri nocturne au trecut ani multi. Ani de invatare a trairii si a supravieturii.
Acum, ma gandesc la noptile acelea ca la niste izvoare de cunoastere. Atunci, fara sa stiu, ma nasteam a doua oara. Mi se lumina fiinta. Intelegeam, in sfarsit, ca viata nu ni se da la intamplare, ci are rosturile ei adanci si caile ei nevazute, chiar in profunzimile fiintei noastre. Acolo a pus Dumnezeu si scopul vietii, si metodele si puteri pentru realizarea lui. Dar noi traim adesea straini de tot ceea ce suntem, zbatandu-ne printre ambitii, lucruri, teluri in care, in final, nu ne mai recunoastem. Nu ne mai regasim. Si ajungem sa ne intrebam in momente de rascruce: "Care-ar fi trebuit sa fie calea mea, Doamne?".
Exista un singur raspuns - etern valabil - la aceasta intrebare: iubirea. Iubirea care intoarce omul spre sine, ca sa vada daca in sufletul lui se mai oglindeste Dumnezeu. Iubirea care-l apropie pe om de fratele sau - omul. Si, mai presus de toate, iubirea care ne intoarce la Tatal. Numai ea unifica si lumineaza, vindeca si deschide cai spre implinire, spre armonie, pace si un destin mai bun.
Maria Iris - Cluj (din Formula AS)