DE CE NE ÎMBOLNĂVIM?

http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/

"Ți-ai pus vreodată problema de ce ne îmbolnăvim? Sunt sigură că da, probabil de mai multe ori.
Care sunt cauzele care ne fac să pierdem starea de bine?
De ce doar unii se îmbolnăvesc, în timp ce alții sunt evitați, parcă, de boală?
De ce unii pierd sănătatea atât de tineri, iar alții trăiesc fără probleme până la foarte adânci bătrâneți?
De ce cancer și nu o altă boală considerată mai ușoară și mai simplă?
De ce se îmbolnăvesc și mor mulți din cei considerați „pâinea lui Dumnezeu”, în timp ce alții, ce „calcă peste cadavre” par că sunt dincolo de timp și de boală?

Binețe, cititorule!
În acest material voi încerca să creionez câteva răspunsuri la aceste întrebări, desigur, prin prisma trăirilor, experienței și a capacității mele de a înțelege și a trage concluzii în urma interacțiunii cu oamenii care îmi calcă pragul cabinetului.
Fă-te comod, ia-ți un ceai, dă drumul muzicii, și hai să povestim.




Înainte de a aborda discutarea cauzelor, insist să fac câteva precizări celor care citesc.
1.- Cele scrise sunt constatările mele din interacțiunea cu oamenii cu care vin în contact atât în plan personal cât, mai ales, profesional. Nu au valoare științifică declarată, ci au doar rolul de a te ajuta să îți înțelegi emoțiile ce generează bolile.
2.- Cele scrise nu contestă nicio teorie medicală sau a altui domeniu, ci se doresc a fi doar o provocare la gândire. Ești o entitate de sine stătătoare, deci poți gândi liber.
3.- Nu sunt responsabilă pentru ceea ce înțelegi tu. Eu doar îți dau informația. Dacă nu îți place și nu rezonează cu matricea ta de gândire, nu e nimic. Caută, dacă nu ai găsit deja, ceea ce rezonează cu tine.

Citește cu atenție mai întâi, încearcă să înțelegi întregul, și nu scoate din context o problemă doar pentru că îți deranjează orgoliul.

* * * * * * * * *

Boala este o stare neplăcută apărută în viața oamenilor, care afectează starea zilnică de bine fizic, psihic, mintal, spiritual. Ea scade puterea de a munci, dar și pe cea de a te bucura de micile daruri ale vieții. Influențează starea de fericire, capacitatea de a rămâne pozitivi în fața provocărilor vieții, reducând perioadele de bine atât ca intensitate cât și ca durată.

Simptomele care însoțesc o boală sunt neplăcute, impun limite în viața personală, aduc noi reguli de trai și obligă la adaptarea în permanență a „jocului” vieții zilnice.
Nu ne mai putem mișca la fel de ușor, trebuie să renunțăm la obiceiuri care, până nu demult, erau considerate bucuria vieții. Se reduce programul de lucru din lipsă de vitalitate și se ajunge la a fi dependenți de mersul la medici și de tratamente costisitoare și obligatorii.


Încetul cu încetul uităm cum era să ne fie bine și, în loc să căutăm soluții, căutăm vinovați, găsim justificări (vârsta, alimentele, banii, chimicalele, conspirațiile, guvernul, etc.) și desemnăm „fericiții” câștigători ai mult râvnitului trofeu de „țapi ispășitori”, desigur altcineva, nu noi.

Începem să delegăm altora responsabilitatea readucerii stării de bine în viața noastră: familiei, care trebuie să-și ajusteze orarul vieții după programul bolii nostre și medicilor pe care, de multe ori, îi desemnăm comandanții supremi ai sănătății și artiștii desenatori ai viitorului nostru.

Încetul cu încetul ne trezim angrenați într-un carusel al bolii care ne îndepărtează de la starea de bine.


Dar, ce s-a întâmplat? Când am rătăcit drumul, trezindu-ne pe tărâmul de „nicăieri”?

Ce anume s-a greșit, când și cum s-a pierdut contactul cu realitatea?

În cele ce urmează voi încerca să creionez cele mai frecvente cauze de îmbolnăvire pe care le-am observat și discutat cu pacienții mei.
Menționez că mă voi referi doar la cei care se îmbolnăvesc la vârste mature, după ce au fost sănătoși o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă. Observațiile mele nu includ copiii care se nasc cu boli sau care dobândesc boli în primii ani de viață.

Mai întâi, dă-mi voie să fac câteva precizări pe care le consider foarte utile.

1. Se presupune că viața ar fi apărut aici, pe Terra, în urmă cu aproximativ 4,5 miliarde de ani, desenând tot ce este viu de la stadiul de simplă celulă la ceea ceea ce ochiul și mintea vede la ora actuală.
Celula primordială a transmis toate informațiile din mediu urmașelor sale prin intermediul ADN-ului, iar acestea, la rândul lor, următoarelor generații de celule. Și tot așa până în zilele noastre.



Tu ești varianta îmbunătățită părinților tăi, având stocată în codul tău genetic toată cunoașterea dobândită de ei până în momentul conceperii tale. De exemplu, dacă părinții au știut să lucreze cu computerul înainte de a fi proiectat, tu te vei naște cu mouse-ul în mână, cum s-ar zice, adică vei ști să stăpânești tehnologia de la vârste fragede.
La rândul tău, stochezi în ADN fiecare informație pe care o culegi din mediu, indiferent de domeniu, și o transmiți urmașilor tăi. Acest lucru este valabil din toate punctele de vedere. Corpul uman a evoluat, s-a specializat și s-a adaptat la condițiile de mediu care s-au modificat într-una.
Întrebare: crezi că atâtea miliarde de ani de evoluție i-au trebuit corpului pentru ca acum să se îmbolnăvească și să moară de boala sau bolile societății moderne? Atunci la ce a mai folosit evoluția?

2. La fiecare 7 ani, celulele corpului se regenerează integral. Fiecare organ își are propria perioadă de refacere dar, la modul general, la 7 ani corpul este nou. Sau ar trebui să fie. Atunci de ce mai îmbătrânim și de ce persistă bolile și peste 7 ani? Ce intervine în procesul de refacere, pus la punct cu atâta migală în cei 4-5 miliarde ani de evoluție?

3. Fiecare organ al corpului este reprezentat în creier de un centru nervos cu rol în impulsionarea și coordonarea lui. Ca un fel de centrală telefonică fără de care nu pot funcționa sistemele corpului. Așa încât concluzia logică este că niciun organ din corp nu se dereglează și se îmbolnăvește fără a se „deregla” mai întâi centrul din creier care îl reprezintă. O boală la inimă nu apare dacă ceva nu a afectat centrul coordonator din creier. Același lucru este valabil și în procesul invers, de vindecare, care începe tot din creier. Dar ce îmbolnăvește, ce dereglează centrii coordonatori din creier? Și ce anume dă comanda inversă, de vindecare?


* * * * *






Aș începe cu cauza principală, STRESUL.
Da, știu că sună a clișeu, știu că ai auzit asta de sute de ori. Dar, te-ai gândit vreodată cum anume ne îmbolnăvește stresul?

Păi, hai să vedem.
Stresul apare atunci când lucrurile sau situațiile din viață nu corespund cu așteptările noastre, cu proiecțiile pe care le face mintea noastră dornică de scenarii.

Exemple:
1.- „Dacă nu am suficienți bani, apare stresul. Nu-mi pot plăti dările, nu-mi pot cumpăra tot ceea ce am nevoie. Iar așteptările mele sunt să pot face toate acestea, altfel voi fi nefericit(ă). De ce? Pentru că în mintea mea proiectez perfecțiunea lumii în funcție de bani. Viața nu există, sau este foarte tristă atunci când nu am suficienți bani, deoarece această lipsă mă împiedică să mai observ și alte lucruri din existența cotidiană. Nu am timp să iubesc, să mă bucur, să fiu vesel(ă), cum aș putea când trebuie să mă gândesc de unde scot bani pentru a plăti? Singurul lucru care mi-ar aduce fericire, liniște și armonie sufletească ar fi banii”.

Aceasta este doar una din „scuzele” de a nu trăi pozitiv. Iar de aici pornesc toate limitările pe care ni le impunem.
„Cum să zâmbesc dacă am atâtea datorii?” sau „Cum poți dormi noaptea dacă știi că nu îți ajung banii?”

Ok, dar te întreb: dacă alegi să fii supărat pe viață, să te răzbuni pe frumos, pe iubire și pe cei apropiați ție, câștigi mai mulți bani? Reușești să-ți plătești datoriile? Dacă fiecare zi a vieții tale se desfășoară sub auspiciile supărării, simți că ești mai împlinit(ă)?

2.- „Dacă nu am pe cineva care să mă iubească, cu care să fiu, să stau, nu valorez nimic. Toți au pe câte cineva, doar eu nu sunt în stare să-mi găsesc jumătatea. Sunt trist(ă) și neconsolat(ă)”.

Bine, dar tu ai luat hotărârea să fii trist dacă nu ai pe nimeni. Tu ți-ai implementat în creierul capului că liniștea, armonia și fericirea sunt condiționate de existența altcuiva în viața ta, că tu nu le poți crea singur decât în cooperare. E ca un program care virusează curgerea și trăirea vieții.

3.- „Sunt prea grasă(ă) și nu reușesc să slăbesc. Din cauza asta sunt nefericit(ă). Cum să mă bucur de ceva dacă toți slăbesc, doar eu nu? Dacă aș reuși să dau jos cât aș vrea și în cât timp aș vrea, aș fi cu adevărat fericit(ă)!”

Iată un alt program măreț de condiționări, date de incapacitatea sau refuzul de a te accepta așa cum ești. Și doar dacă ai slăbi ar pogorî pe tine fericirea? Altfel nu? Ești sigur(ă)? Cine și ce hotărăște care e greutatea ta ideală? Ceilalți? Studiile deștepte? Găsește cauza care te-a dus la surplus de greutate și rezolv-o pe aceea. Nu trata efectul, tratează cauza!


4.- „Șeful meu și colegii de muncă mă exasperează. Nu sunt tratat(ă) cu respect, și fiecare moment petrecut la muncă îmi provoacă un stres de neînchipuit! Dacă aș fi respectat(ă), aș fi liniștit(ă) și mulțumit(ă) și fericit(ă). Eu mă aștept ca toți să vadă cât de mult și de bine îmi fac treaba, pentru că eu îi văd pe fiecare cât pot și cât valorează”.


Interesant! Deci tu poți și ai voie să îi vezi pe ceilalți prin prisma criteriilor create de tine, dar ei nu au voie să facă asta că te superi, nu? Ești sigur(ă) că ceea ce simți tu ca lipsă de respect nu este cumva o reacție a celorlalți la ceea ce emiți? În fond, nu poți primi decât la nivelul a ceea ce dai. Emani încrâncenare și frustrare prin toți porii, dar te aștepți să primești iubire și respect? Tot ceea ce te deranjează la alții este nerezolvat la tine!



5.- „Soțul/soția mă tratează ca pe un sclav pe plantație, adresându-mi tot timpul doar reproșuri. Nu am mai auzit demult o vorbă bună, cât despre alinturi… Soțul vrea ca totul să fie lună în casă, să îi fac mâncare în fiecare zi, iar noaptea să fiu disponibilă; în timp ce el nu face nimic, decât se uită le televizor și comentează... Soția doar îmi dă ordine: fă asta, fă aia, e tot timpul nemulțumită și pufnește din te miri ce. Nu mă despart deoarece vecinii ar comenta, la biserică nu se acceptă, avem copii și au nevoie de ambii părinți. Nu contează că toată ziua ne certăm, urlăm și ne batem de față cu ei; sunt mici și nu înțeleg nimic. Asta mi-e crucea, asta vrea Dumnezeu, ce să fac? Dacă aș fi respectat(ă), aș putea fi și eu fericit(ă)!”

Frumos program, trăi-ți-ar neamul! Rămâi nefericit(ă) ca să-i faci pe alții fericiți! Și vezi, încearcă să-i învinuiești pe ceilalți pentru ca și ei să se simtă mizerabil, pentru a nu te simți singur(ă) în chinul în care zaci de bună voie!

6.- „Sunt bolnav(ă) și nu mă mai fac bine, iar asta îmi provoacă un stres de neimaginat. Toți medicii mi-au spus că nu mai au ce să îmi facă și că doar pământul galben mă va vindeca. Am cancer și mi s-a mai dat 3 luni de viață. Câtă nedreptate! Dar…ce să mai fac? Dacă așa a spus doctorul…Sunt paralizat după un accident vascular cerebral sau o comoție, și așa voi rămâne, pentru că așa mi s-a spus; doar doctorii știu mai bine. Mi-au zis că, citez, „celulele din creier și întreg sistemul nervos nu se regenerează niciodată, altele se regenerează însă nu la un anumit interval ci in funcție de vârstă. Durata de viață a celulelor e între ore și întreaga viață. La naștere avem aprox. cinci trilioane celule, la maturitate între 60-90 trilioane, pe secundă mor circa 50 milioane de celule”. Doamne, ce buni și ocupați sunt medicii, dragii de ei, că stau neîncetat și ne contorizează numărul de celule din cap, și știu sigur că nu mai am nicio șansă. Acesta e stresul meu. Și câte mai aveam de făcut în viață!...Dar doctorul știe mai bine decât mine care mi-e viitorul…”


Foarte bine, bravo! Rămâi cu stresul, dacă nu mai crezi în nimic, nici măcar în tine, decât în vorbe de știință.

* * * * *

Și exemplele ar putea continua. Indiferent despre ce este vorba, realitatea diferă de ceea ce ne proiectăm noi ca ideal în mintea noastră urmând planul a ceea ce credem că ar fi bine pentru noi sau pentru ceilalți. De ce? Pentru că ridicăm la rang de autoritate absolută în viața noastră așteptările și visele noastre.
Ne-am creat tot felul de programe în minte care nu fac decât să ne frâneze, iar într-un final să ne blocheze, să ne oprească curgerea normală a vieții.

Educația de acasă și din școală ne „impregnează” cu condiționări, iar acestea ajung, încetul cu încetul, să ocupe întregul spațiu al vieții noastre.

„Dacă nu înveți și nu iei note mari, mă supăr și nu te mai iubesc!”
„Dacă nu dai la școala sau facultatea la care vreau eu, voi fi trist”.
„Dacă nu alegi meseria care eu cred că ți s-ar potrivi, n-ai decât să te descurci singur(ă), de la mine să nu mai aștepți vreun ajutor!”
„Dacă viitorul partener de cuplu nu are situație materială mulțumitoare din punctul meu de vedere, te dezmoștenesc”.

Și alte exemple asemănătoare.
Zelul de a îndeplini condițiile celor apropiați ne creează în minte și în suflet condiționări în propria fericire și viață.

Copiii sunt stresați pentru că nu reușesc să își mulțumească nici părinții, nici prietenii, nici dascălii, iar reacțiile și comentariile acestora au darul de a sfredeli și cimenta în codul genetic al puiului de om „virusul” non-valorii.
Copilăria este prima „stație” care preia și formează frustrări, bariere și limitări în expresia libertății individuale. „E mic, ce știe el!”, auzim foarte des. Da, las' că știi tu mai bine făcându-l prost, obraznic și incapabil!

Adolescenții sunt stresați atât din cauza școlii și familiei, cât și din cauza eșecurilor în relațiile sociale, pentru că nici ei nu mai știu ce criterii să folosească în alegerea prietenilor, și cum să mai vorbească cu cei mari. Presiunea din exterior și hormonii treziți la viață le creează o stare de furie, de rebeliune, de revoltă la tot ce nu le aparține lor. Și în loc să fie ajutați și înțeleși, sunt blamați tot ei pentru că „sunt nesimțiți și nu țin cont de nimeni și nimic!”. Păi, cine să le fi inoculat principiile de viață? Părinții așteaptă ca școala să o facă, iar dascălii dau vina pe părinți pentru lipsa celor 7 ani de acasă. Vicios cerc!

După terminarea liceului, apar așteptările unei cariere pline de succes, faimă și bani, care să-i poată face pe părinți împliniți și fericiți, „nu contează părerea ta, tu fă cum îți zic eu!”. Stresul nu este doar mare, dar deja este și vechi, din copilărie. Sau de la naștere. Sau din burta mamei.


Tot atunci apar pretențiile legate de viitorul partener/parteneră de viață.

„Să nu te căsătorești, căsnicia e un chin, uită-te la noi, părinții tăi. Asta vrei?”
Acesta este „superbul” program care împiedică găsirea partenerului de viață, și unul din motivele pentru care mulți fug de relații serioase ca „dracu' de tămâie”. Într-adevăr, nu vrei să ajungi ca ei. Dar, tu nu ești ca ei! Ești o entitate se sine stătătoare, capabilă să-și creeze singur(ă) viitorul. Știai asta?

„Să nu faci copii, eu nu vreau asta. E mai bine fără copii, îți spun eu. Tu numai greutăți ne-ai creat, așa că stai potolit(ă)!”
Bravo!!! Celor care nu pot avea copii le sugerez să-și caute prin cotloanele memoriei să vadă dacă nu găsesc o asemenea afirmație „ghidușă” în programul timpuriu din viață.

„Nu vei lucra, te duci la facultate, că doar n-o să râdă lumea de noi că nu te dăm. Nu te duci unde vrei tu, că e prea scump; alege ceva ieftin și aproape, aici în oraș, să nu mai plătim chirie”.
Îți urăști cumva munca, te doare în față și la dreapta de ceea ce ai de îndeplinit ca sarcini, lăsându-i pe alții, mai pasionați, să le îndeplinească cu drag și spor? Întrebam doar.

Și pe când să-și înceapă omul viața pe picioarele lui, este deja epuizat din cauza luptei continue de a nu-i dezamăgi pe alții și a le împlini aspirațiile lor. Dar deja este plin de „programe” de viață create de condiționările celor din jur.

Sigur că omul ajunge frustrat, și datorită progrămelelor încrustate deja în minte și subconștient, va începe să facă și el la fel cu ceilalți din jurul lui. Va pune condiții, va proiecta pe alții frustrările lui, va da vina pe alții și va fi plin de așteptări ca ceilalți să se schimbe, căci în sinea lui se simte blocat de visele, așteptările și proiecțiile celor care i-au populat viața până atunci.

Este de vină guvernul, conducătorii, conspirațiile, chimicalele din mâncare, dârele de avion, cei de altă religie sau rasă, partenerul, șeful, copilul, cățelul, etc. Iar starea de stres se perpetuează și se consolidează pe zi ce trece pentru că nu mai vede nicio rezolvare.

Dintr-o stare de nemulțumire nu poți genera decât nemulțumire.
Dacă încerci să rezolvi o problemă din același stadiu de negativitate, nu vei obține decât și mai multă negativitate. Mintea care te-a dus la probleme nu poate genera rezolvări favorabile, decât ceva care agravează stresul.

Iar de aici până la boală nu mai este decât un mic pas.
Desigur, pe parcurs au existat tot felul de semnale de avertizare, dar nu au fost luate în seamă. Dureri în diferite zone, răceli repetate, stări de oboseală, epuizare fizică, perioade depresive, etc.

Momentan mă opresc aici, urmând să continui într-un alt episod cu modificările care se produc în plan fizic în timpul stresului, precum și cu alte cauze ale îmbolnăvirilor.

Până atunci îți zic cu mare drag și mulțumire

Binețe, cititorule!

Dr. Edith Kadar

Arad, 12 octombrie, 2014"