Luptând cu cancerul - interviu cu profesorul Ioan Corneliu Gheorghiţă

Sursa: https://www.facebook.com/groups/342081605958117/permalink/344521669047444/

"Constantin Filipos‎:
Luptând cu cancerul
Am luat acest interviu domnului profesor Ioan Corneliu Gheorghiţă spre a împărtăşi fraţilor şi surorilor întru suferinţă, dar şi altora care ar putea ajunge în aceeaşi situaţie, din experienţa dumnealui în lupta cu această boală grea, dar vindecabilă. Interviul a fost înregistrat la biserica „Intrarea Domnului în Ierusalim” din Iaşi, la data de 21 septembrie 2014.
– Privitor la începutul bolii dumneavoastră, cum aţi depistat că sunteţi suferind de cancer?
– Simptomele cancerului la plămâni, fiindcă acest gen de afecţiune am avut, coincid în mare măsură cu TBC-ul, de aceea unii suferinzi pot să nu-şi dea seama de ce anume suferă, dintru început. Dar pot fi şi suprapuse una cu alta, cum s-a petrecut cu marele Louis Kuhne, cel de a cărui carte, „Arta nouă de vindecare fără medicamente şi fără operaţii”, m-am folosit foarte mult şi eu. Numai că pe vremea lui nu erau prea bine puse la punct metodele naturiste, de aceea i-au trebuit 25 de ani ca să se vindece de amândouă bolile. Începutul, de obicei, îl face o boală mai uşoară. Tratată prin metode alopate şi dispărând simptomele de suprafaţă, omul crede că s-a vindecat, dar în realitate boala evoluează, transformându-se într-o boală mai grea, un stadiu final, să-i zicem aşa. Dar chiar şi de la stadiul final, omul se poate vindeca. Bolile încep de fapt foarte devreme în viaţă, iar printr-un proces de degradare continuă, sfârşesc intoxicând complet organismul. Acelaşi tip de toxine, localizate în diferite organe, duc la boli diferite, ele atacând acolo unde organismul este mai slab ereditar sau este mai uzat, printr-o folosire incorectă. Aici trebuie să amintim şi rolul hotărâtor pe care îl are psihicul omului: gândul, emotivitatea negativă ori pozitivă pot declanşa sau pot stopa o boală.
Procesul de intoxicare al organismului poate fi asemănat cu umplerea unei bărci cu apă: turnând mereu apă în interiorul bărcii care încă pluteşte, ea se scufundă treptat, dar noi vom vedea că ea s-a scufundat spre adânc abia la o ultimă picătură adăugată. Nu picătura aceea ultimă a fost vinovată, ci găleţile cu apă pe care le-am turnat anterior înăuntru. Eu iniţial nu cunoşteam prea multe lucruri despre medicina naturistă, însă experienţa cu cancerul m-a făcut să mă orientez foarte mult spre studierea acestei ramuri.
Aşa, acum despre simptome: am observat că începusem să obosesc din ce în ce mai repede, respiraţia era tot mai deficitară şi, cu toate că mâncam foarte mult, slăbeam văzând cu ochii. La acestea se mai adăugau şi accese de febră, din ce în ce mai puternice. Eu fiind conducător al unui cor şi cântăreţ, în acel an, 1990, şi participând împreună cu ei la o slujbă de Înviere, am fost rugaţi de preotul respectivei biserici să cântăm sus, la etaj, acolo unde cânta şi corul lor. Oamenii venind şi stând înăuntru cu lumânările aprinse, tot acel fum foarte nociv a urcat în sus. Eu, fiind cu plămânii deja afectaţi de răceală, am inspirat pe deasupra şi acel fum, vreme de câteva ceasuri. Iar când am ajuns acasă, cu căile respiratorii foarte inflamate, m-am culcat, fiind şi foarte obosit. Însă după vreun sfert de oră m-am trezit, simţind că nu mai am aer şi că mă sufoc. În faţa morţii, la disperare, am sunat la uşa unui vecin, care nu a răspuns, apoi la alţi doi, dar nici aceia nu erau acasă. Să sun la spital în acea zi de Paşti, să vină Salvarea, mi se părea a pierde încă şi mai mult timp, iar eu simţeam că mă pot sufoca cu totul, dintr-un moment într-altul. Dar uite că mi-a dat Dumnezeu o idee salvatoare: aveam în casă două pungi de sare, le-am pus în apă fierbinte, într-un lighean pentru picioare şi în alt lighean pentru a avea să moi un prosop, să pun pe piept. În sfârşit, m-am liniştit un pic şi chiar am putut dormi. A doua zi seara am văzut la televizor ultimul episod, acela cu Răstignirea şi cu Învierea, din filmul „Iisus din Nazaret” al lui Zefirelli. Trebuie să spun că acest film m-a influenţat într-un mod pozitiv, psihic şi emoţional vorbind. Următoarea zi dimineaţa m-am dus la spital, la Urgenţe. Am fost internat imediat, spunându-mi-se să trimit după haine, „că nu-i de glumă”. Stând acolo câteva zile, dar având o biserică în preajmă, în duminica următoare am mers la slujbă, dându-mi-se chiar voie să dirijez, stând pe scaun. Am dirijat cu chiu cu vai, transpirând foarte tare, după aceea m-am întors foarte obosit în spital. Ajungând la un telefon dintr-acestea publice, care era pe hol, am vrut să dau cuiva de veste despre mine, dar n-am mai apucat: „lipsa de aer” m-a făcut să leşin chiar acolo. În fine... m-au ridicat, m-au dus în salon... Începusem deja tratamentul medicamentos, dar eu mă simţeam din ce în ce mai prost. La câteva zile după aceea, am întrebat-o pe doctoriţă: „Doamna doctor, mai am vreo şansă?” Ea se uită la mine cu tristeţe şi zice: „De ce v-aţi lăsat doborât?”... Deci nu mai aveam nici o şansă... Ea însăşi se trata la Cluj de cancer mamar. Ei, şi la câteva zile m-am externat. Am mai hârâit-o eu aşa câteva luni. Între altele, cineva m-a dus cam pe atunci la părintele Bejan, la Hârlău...
– Părintele Dimitrie Bejan?
– Da, el, că-l cunoşteam de mult, fiindcă şi taică-meu îl cunoştea, ei stând în aceeaşi
„chilie” la Aiud, vreme de şase ani. Ei, şi aici ar fi de povestit multe, dar altă dată... Părintele Bejan făcea şi el băile lui Kuhne, şi cred că aşa a rezistat până la 86 de ani, cu doar o bucată de plămân funcţionabil, el fiind închis şi la minele de cărbuni, şi îmbolnăvindu-se acolo de silicoză. Chiar zicea că ieşeau de acolo ca nişte diavoli de negri, deci cred că şi plămânii lui erau negri. Ei, şi se uită părintele la mine şi începe a râde, zicând: „Măi, tu te temi de moarte!” Eu zic: „Vreau să mai trăiesc, părinte...” cum am putut eu spune atunci, cu glas hârâit. El zice iar, râzând: „Lasă, măi, nu te teme, tu ai să trăieşti 80-85 de ani.” Şi eu: „Părinte, vreau să mai trăiesc măcar vreo lună.” El: „Numai de Dumnezeu să te temi, nu de moarte!” Iar eu nu ştiam dacă ajung acasă... În sfârşit... am mers acasă... după aceea mi-a dat concedii de boală lungi doamna Cornelia Vulpe, medic psihiatru, fiindcă eu nu mai puteam avea concedii lungi, deja depăşisem perioada admisibilă. Eram încă în învăţământ pe atunci, profesor. Şi ea a bănuit că am ceva psihic, fiindcă în starea aceea, când eşti în faţa morţii şi te lupţi cu moartea, nu poţi să fii în toate facultăţile mintale. Şi m-a trimis la un control la spitalul de pneumonie, unde m-au şi internat la tuberculoşi. Între altele, moralul pe care şi-l face omul la spital este sub orice critică, pierde curajul, iar asta ajută pe bolnav să se ducă în groapă, nu să se vindece. Vedeai că tot scoate pe câte unul acoperit cu totul – nu te simţeai bine. Iar eu aveam la mine cartea „Minunile Maicii Domnului” din care mai citeam câte o pagină-două... cu cartea aceea am luptat, de-am supravieţuit. În ultima seară cât am stat acolo, mi-era cam rău şi eram într-o rezervă. Unul dintre cei ce erau internaţi cu mine s-a dus la televizor, în salon, şi când a venit înapoi era cu pareză pe partea dreapă. Noi am chemat medicul. Vine doctorul, pune aparatul, ce-i? Tensiune 13 cu 7, de aviator, n-are nimic... şi el dimineaţa a murit. Mie, cum îmi era rău, am adormit, până pe la ora 5. Şi prin somn am auzit cum horcăia nenea acela. Am realizat că e ceva de rău, m-am sculat din pat, l-am tras de mâini – mâinile reci deja... l-am ridicat puţin aşa, i-am pus tubul de oxigen şi am ieşit afară, să aduc garda. Dar n-am mai intrat înapoi, n-am mai avut curaj. Şi am ascultat de-afară, încă vreun sfert de oră, până s-a terminat... N-am mai intrat, m-am dus şi m-am spovedit la părintele de-acolo şi am cerut externarea.
În vremea aceea eram gras, numai că artificial, cu tratament. De acolo m-am dus la Părintele Iustin Pârvu, care la vremea aceea era la Secu, încă nu începuse să ridice Mănăstirea Petru Vodă, ci stătea la Secu, într-o căsuţă, cu ucenicul. Şi-mi zice părintele: „Da de ce te-ai lăsat frate, aşa?” Şi repede aprinde focul, mă aşează în pat şi zice: „Stai acolo cuminte.” Şi îmi aduce să-mi dea de mâncare. Eu zic: „Părinte, sfinţia voastră să mă hrăniţi pe unul ca mine?” El: „Stai cuminte acolo!” Deci m-a servit un sfânt... mă laud şi eu... şi treptat, după o săptămână de stat acolo, am început să merg şi la slujbe seara... dar m-am dus apoi acasă. Şi tot mai rău, tot mai rău...
– În acea vreme nu luaţi nici un tratament medicamentos, nimic?
– Ba da, din astea alopate, nu citostatice, dar ceva aşa, „de sanchi”.
– Erau calmante, ce erau?
– Nici nu ştiu exact ce erau... erau şi calmante, şi ceva cu calciu, miofilină, de întărit inima... că dacă simţeam că mă sufoc de 2-3 ori pe zi, luam din astea sau mi se făceau şi injecţii... din pat, când mă ridicam, simţeam că se rup plămânii, scuipam sânge, puroi, dădeam ochii peste cap, adică... pare-o poveste... şi pentru mine pare o poveste acum, după atâţia ani... şi pe urmă nu mai aştepta nimeni nimic. Dar a venit Părintele Iustin de mi-a făcut Maslu, iar de atunci s-au întors toate spre bine. Pe la începutul lunii septembrie, în 1991, apare la mine cartea lui E. Günter „Comorile ştiinţei privind sănătatea”. Adventiştii din Piatra Neamţ o aduseseră din Elveţia. Primul exemplar, fără copertă, a ajuns la mine. Şi când am citit prima pagină, că mai mult nu puteam citi, m-am înseninat. Mi-am zis: „Asta-i salvarea mea!” Şi aşa a fost. Günter, un evreu din Elveţia, trecut la protestantism, a făcut bine prin această carte la milioane de oameni. El zicea că nu poate să nu împărtăşească şi semenilor săi lucrurile pe care le-a aflat. Dumnezeu să-i ierte toate păcatele! Am mai citit... au început să-mi facă cei din familie sucuri: 50% morcov, restul măr şi sfeclă roşie. Şi de la săptămână la săptămână s-au constatat îmbunătăţirile. Fiindcă la început am mai slăbit ca aspect, dar am început să prind vlagă. După două săptămâni mergeam toată ziua prin casă. Începusem să pot dormi, căci până atunci totul era un coşmar, nu puteam dormi...
– Dar reţeta aceasta, cu morcov, măr şi sfeclă roşie era o reţetă pe care aţi găsit-o în carte?
– Nu, aşa a rânduit Dumnezeu să fie acelea în casă... dar a fost ideal, pe urmă mi-am dat seama de asta. Există Dumnezeu şi El nu e departe de noi.
– Dar în carte scria despre sucurile acestea?
– Acolo scria despre morcov, dar nu dădea combinaţia asta. Eram un sac de oase înainte. Dar uite că am ajuns, după 2-3 săptămâni, să pot dormi 8 ore, ca un copilaş, de necrezut!
– Şi înainte nu reuşeaţi să dormiţi deloc?
– Dar era un chin până dimineaţa, mă luptam mereu cu moartea... aşa am albit, atunci.
– Şi în timpul zilei, la fel?
– Da, simţeam că mor... Nici un pic de somn... Dar uite că, după aceea, cu sucurile astea... numai că era cam scump să beau numai sucuri, fiindcă eu n-am stat niciodată prea bine cu banii. Şi am început să pun sucul cu tot cu pulpa, cu partea solidă adică, pentru economie. Citisem deja cartea de vreo două ori, de-acuma eram mai lucid. După cinci săptămâni am început să fac glume, eu, „cel de moarte”. Şi ziceam: „Va să zică voi m-aţi lăsat să mor?” Şi ei, familia adică: „Lasă, că acum eşti bine.” Eu: „Acuma da, dar atunci?” Fiindcă treceau toţi cu privirile în pământ, îi descurajam prin ceea ce vedeau la mine.
– La vremea respectivă, cât timp trecuse de când vi se pusese diagnostic clar că aveţi cancer?
– De vreun an era sigur că am cancer.
– Şi aţi trecut prin anul acela cu conştiinţa faptului că „Măi, s-ar putea să mă duc, de-acuma”, nu-i aşa?
– Păi nu ştiam niciodată dacă ajung până seara sau dacă ajung până dimineaţa. Deci e vorba de luni de zile, să te lupţi cu moartea. Şi am zis: „Doamne, să nu dai nici celui mai rău duşman al meu treaba asta!”
– Deci, ca şi simptome, afară de sufocare, era slăbiciunea, dar era şi durere?
– Era o stare de rău care nu avea localizare, toată fiinţa mea simţea că se pierde, că nu se simte normal nici o secundă. Plus moralul făcut praf, fiindcă vedeam că nu mai am nici o şansă. Şi ziceam: „Doamne, dacă-mi dai zile, am să ajut pe toată lumea!”
– Citostatice aţi făcut vreodată?
– Nu, n-am acceptat, fiindcă ştiam ce tâmpenii sunt. Mi s-a propus şi operaţie, dar n-am acceptat nici una dintre ele. Am zis: „Prefer să mor.”
– Dar medicamentele le-aţi luat până la momentul când aţi început tratamentul naturist sau şi după aceea?
– Încă am mai luat o perioadă, le aveam permanent în buzunar, mai ales cele pentru inimă, dar treptat n-am mai simţit nevoia. Pe la mijlocul lunii octombrie, îmi adusese Părintele Iustin şi cartea lui Kuhne cu „băile”... tot Părintele Iustin... şi am început băile la burtă... ei, dacă de la 1 septembrie începusem cu sucurile, iar de la jumătatea lui octombrie am început şi băile, după încă o lună, eu, „cel de moarte” am fost cu corul la cea mai lungă slujbă din viaţa mea... deci vedeţi ce progres am făcut? Iar regimul naturist l-am „călcat” de trei ori, la Lăsatul secului pentru Postul Crăciunului, la Crăciun şi de Anul Nou.
– Şi cum v-aţi simţit după ce aţi mâncat astfel?
– Ei... în primul rând nu mi-a plăcut, fiindcă se obişnuieşte organismul cu cele naturiste şi nu-i mai plac celelalte, adică se curăţeşte. Şi e semnificativă această ieşire a mea cu corul, de care aminteam. Am fost la o înmormântare la Ruseni. Înmormântarea a început la ora 11 şi s-a terminat la ora 7 seara, cea mai lungă din viaţa mea. Era o zi mohorâtă şi umedă – pentru plămâni e jale aşa ceva! Cel ce murise era cântăreţul bisericii, iar familia a dorit să fie citită şi cântată absolut toată slujba, cu 24 de Evanghelii şi noi să cântăm tot drumul. Eu nu eram perfect, dar după două luni şi jumătate de tratament naturist, dacă am reuşit acest efort, a fost o perfomanţă! Şi nu am scuipat sânge, că mă tot uitam să văd şi ziceam: „Doamne, oare e adevărat ce văd eu?” De la Ruseni până la Roznov sunt vreo 10 km, pe care i-am parcurs pe jos, cu coriştii. Era noapte de-acuma şi în dreptul stâlpilor cu becuri ce luminau strada mă uitam la scuipatul meu de pe batistă: „Nu-i roşu. Măi, taci că-i bine, taci că-i bine!” De la Roznov am luat autobuzul până în Dărmăneşti unde stăteau ultimile fete din cor, care trebuiau să ajungă acasă, şi le-am condus până pe la ora 10 şi jumătate. Ei... simţeam că respir din greu, dar nu mă sufocam. Pastile aveam la mine, pentru orice eventualitate. M-am dus acasă şi ziceam: „Măi, m-oi scula mâine dimineaţă?” M-am sculat. Părea de necrezut că după atâta efort cu o zi mai înainte, eram bine... Aşa... şi pe urmă am reluat orele la şcoală. Noroc că era Liceul de Artă, un liceu nou, că dacă ar fi fost la un liceu de tradiţie, nu rezistam... mă mai clătinam, mă mai ţineam de catedră... praful de cretă aşa de tare mă deranja la plămâni! Se mai adăuga şi stressul... Şi am început pe atunci şi câte puţin cu băile de abur. N-aveam aparatul pe care l-am pus la punct după aceea. Ei, şi simţeam că-mi face aşa de bine aburul acesta! În felul ăsta mi-am dat seama că aburul distruge numai ţesutul canceros, care-i mai slab, şi nu distruge restul. De asta mă simţeam eu bine când inspiram aer fierbinte! Toată lumea fuge de aer fierbinte şi eu mă simţeam extraordinar! Şi ca să mă întorc puţin la alimentaţie... la Lăsatul secului pentru Postul Crăciunului, m-a invitat cineva să gust dintr-un cozonac făcut pentru pomana de la o înmormântare. Ei, şi când am luat, parcă era fân uscat, nici un gust, faţă de mâncărurile acelea vii, care au enzimele necesare... iar eu, înainte, mâncam dintr-astea o grămadă, că îmi plăceau tare dulciurile! Şi acuma simţeam repulsie. Deci vedeţi cum se schimbă „gustul” omului! Asta fiindcă organismul se curăţeşte şi nu-i „mai plac” mâncărurile care-i fac rău, indiferent cât de mult ne-ar fi plăcut mai înainte. Acelaşi lucru se întâmplă la copii. Ei încă nu şi-au format un „gust pervertit” . Şi am spus de multe ori după aceea că organismul nostru e mai deştept decât noi, fiindcă el cere nişte lucruri fiziologice normale, pe când prejudecăţile şi obişnuinţele noastre spun cu totul altceva. Şi ar trebui să ascultăm de el. Fiindcă unui copilaş, în general, dacă-i dăm ceva care nu e bun din punct de vedere biochimic, în primă instanţă nu-i place, dar dacă ia, silit de părinţi, reacţia de la intestinul subţire este sau de vomă, sau de diaree. Aceasta e prima linie de apărare, ca să nu intre otrăvurile în organism. Numai că dacă insistăm şi mâine, şi poimâine, până la urmă organismul lui nu mai răspunde. Este ca şi la fumat, după un an de fumegat, fumătorul zice: „Băi, da ce dulce-i ţigara!”... Şi dacă insistăm cu alimentaţia nesănătoasă, se îmbolnăveşte ficatul sau rinichiul, aceasta fiind a doua linie de apărare... Ei, dar ca să mă întorc la experienţa mea. După o vreme mi-am zis: „Ia să încerc puţin mâncarea normală.” Câteva zile a mers, după care au început nişte simptome deranjante. „Măi, nu merge!” Deci încă nu era complet vindecat cancerul. Oricum, durează doi-trei ani până se vindecă plămânii. Cel mai mult durează la plămâni. Iar simptomele încă existau, nişte dureri surde, care se mutau de colo-colo. Şi ziceam: „Măi, am făcut atâta efort degeaba!”... Ei, şi m-am apucat de „saună”. Făceam luni, marţi, miercuri şi joi, iar seara mă simţeam bine. În acea vreme am avut o înmormântare, într-o joi. De-acuma mergeam din nou să cânt. Nu eram nici de nota 10, dar nu mai eram nici cu piciorul în groapă.
– În timpul acesta aţi mai fost la vreun control medical?
– Nu, n-am mai fost, fiindcă n-am mai vrut să trec prin efectul psihologic negativ al unui diagnostic. Îmi ziceam: „Dacă mă ajută Dumnezeu să trăiesc, bine, dar nu mai fac controale.” Şi de-atunci până acum n-am mai fost la nici un control. Ei, şi am mers la înmormântarea aceea. Dar am obosit atât de tare, că mă gândeam că dacă nu mă vede nimeni, pun capul aşa puţin pe zăpadă, adică mă întind puţin jos să mă odihnesc. Şi-atunci mi-am adus aminte că era a patra zi de când făceam saună, deci a patra zi la rând. Mi-am dat atunci seama că trebuie să le răresc. În fapt, indicat este să se facă maxim 2 pe săptămână, din acestea generale, pentru tot corpul, fiindcă altfel se instalează oboseala prea repede. Dar de când am început sauna, nu m-au mai supărat durerile. Deci era o treabă bună! Între timp, acuma era în ianuarie, începuseră unii să mă întrebe: „Ce-ai făcut de ţi-e mai bine?” O anume doamnă Geta, care acum e în Olanda, avea tumoare la cap. Ei, şi mă sună, şi-mi zice: „Am auzit că sunteţi mai bine...” „Da.” „Nu vreţi să mă ajutaţi şi pe mine?” „Ba da, sigur că da! Eu am făgăduit lui Dumnezeu să ajut şi pe alţii, iar dumneavoastră sunteţi prima care mă solicitaţi, sunt chiar bucuros!” „Cam cum aţi procedat?” „Faceţi şi dumneavoastră ca mine, aşa şi aşa”, şi i-am explicat. „Dar pot să vă mai sun?” „Sigur că da, sunaţi-mă în fiecare zi.” După câteva zile mă sună: „Am făcut aşa şi văd că e chiar bine. Ce să mai fac?” Deci asta era în ianuarie. Prin iunie sau iulie - eram la Dărmăneşti - văd o fată durdulie pe drum îndreptându-se spre mine. Eu mă duc spre dreapta, vine iar spre mine. Şi începe să râdă: „Nu mă mai cunoaşteţi... Eu sunt Geta.” „Bă, mâncate-ar puricii, eşti bună de strâns în braţe, nu de murit!” Şi zice: „Mă simt foarte bine!” Buun... Nu ne-am mai văzut o bucată de vreme. Peste vreun an, vine la mine cu chiu cu vai, că „i-e rău”... zice: „Am vrut să vin mai demult, dar mi-a fost ruşine.” Eu: „De ce?” Ea: „Că am mai făcut nişte prostii cu dieta.” „De-asta? Păi şi eu am mai făcut prostii.” Se dusese şi pe la Valeriu Popa şi nu i-a folosit, altora le-a folosit, dar ei nu i-a folosit şi pe urmă a ajuns tot la mine. Şi a mai continuat tratamentul sugerat de mine încă o jumătate de an şi a terminat cu tumoarea la cap. Are acum atâţia ani de când lucrează în Olanda! Ei şi pe urmă am început cu alţii, m-au tot solicitat, şi am ajutat sute de oameni, că am început chiar să uit cine a mai fost pe la mine.
– Dar cazuri atestate medical, care să fi avut diagnostic de cancer, pentru ca după aceea să aibe diagnostic de vindecare, aţi avut?
– Da, au fost, dar eu nu le-am ţinut evidenţa. Şi ţin minte articolul acesta din Jurnalul Naţional, din 2001, cu Cătălin Ungureanu, care are un sfert de stomac şi acuma merge prin Italia, iar medicii de la Fundeni i-au spus în '95 că maxim jumătate de an mai trăieşte.
– El este unul din cei care au apelat la dumneavoastră?
– Da. Pe el l-a sfătuit iniţial părintele Oancea de la Almaş, care e un vegetarian convins, şi a mers destul de bine până în '99. Dar fiindcă ei aveau pe atunci băiatul născut cu probleme congenitale, au trebuit să-şi pună apartamentul gaj la o bancă, să facă un împrumut, fiindcă aveau multe cheltuieli. Şi existând riscul să piardă apartamentul, nevasta lui s-a dus la muncă în Italia. Ei, pe fondul acestor probleme, i s-a redeclanşat lui Cătălin cancerul. Găsim în noua medicină germană, că pe fondul unor stări psihice negative, a unor traume, cancerul poate apărea sau reapărea. Şi-acu iar era omul gata! Trecând eu pe la părintele Oancea cu nişte treburi - a lăsat ce avea el de făcut şi m-a luat la Cătălin. Şi aşa m-a prezentat: „Ţi-am adus omul care te poate vindeca!” Eu am început să râd: „Dumnezeu vă vindecă, chiar şi pe mine tot Dumnezeu m-a vindecat.” După ce i-a făcut părintele o agheazmă, am stat de vorbă: „Vreţi să mă ascultaţi?” El: „Da, dar am fost programat pentru analize mâine.” Eu: „Vă obligă cineva să faceţi asta?” El: „Nu.” Eu: „Nu vă mai duceţi.” Şi imediat s-a apucat. A făcut un an de zile băi la 27º, mâncând mereu naturist. N-am mai văzut pe cineva aşa... cel mai conştiincios pacient al meu! A ajuns, după un an, să facă o sută de flotări. Ba chiar şi-a făcut singur, la lopată, un garaj, că voia să aibe maşină... n-avea pretenţii mari, dar voia să aibe maşină... şi a făcut singur treaba asta! Dar am tratat mulţi alţii. Am găsit o mulţime de femei cu cancer uterin sau mamar. Şi mi-am dat seama că n-au nici o idee medicii care „tratează” cancerul local. Şi cum îl tratează? Extirpând uterul femeii sau tăindu-i sânul. Dar asta e... maltratare e prea suav spus... e crimă făcută din neştiinţă! Fiindcă boala aceasta nu stă în tumoare, pe care extirpând-o să zici că ai tratat cancerul. Aşa înlăturăm doar efectul, nu cauza bolii, care e una degenerativă, o boală a întregului organism. Extirpi organul şi numai ce vezi peste câteva luni că a făcut tumoare la... tumoare la... şi la groapă după aceea. Iar lucrurile acestea se întâmplă fiindcă nu se cunoaşte în ce constă cancerul. Căile de vindecare sunt simple şi sunt multe, dar nu cele medicale, cu chimicale sau cu operaţii de extirpare, ci prin tratamentele acestea naturiste. Dar bolnavii parcă ar fi toţi „dresaţi” să gândească aşa: „Să iau o pastilă, să mă fac bine.” Şi de ce am rămas cu această concepţie? Fiindcă în timpul comunismului, mai ales în prima parte, nu a mai fost voie să se folosească leacuri aşa-zise băbeşti, ci doar din cele „ştiinţifice” adică alopate. Iar când a apărut prima carte naturistă, „Plantele medicinale în apărarea sănătăţii” a lui Corneliu Constantinescu, doctor în ştiinţe farmaceutice – cred că a avut „o pilă” de i-au publicat-o – a intrat în conştiinţa societăţii tratamentul pe bază de ceaiuri. Când se îmbolnăvea câte unul, lua cartea: „Ce ceai să beau?” Cartea, dealtfel foarte bine scrisă, a făcut bine, dar fiindcă bolnavii se limitau la ea, nu ieşea treaba. Fiindcă nu e aceasta prima terapie indicată, ci dac-ar fi să spun din experienţă, ar fi băile lui Kuhne şi alimentaţia naturistă. Deci trebuie mai multe mijloace, toate lucrând sinergic. Iar primul punct de remediat este starea psihică, lucru demonstrat şi de studiile din a doua jumătate a secolului XX, despre energiile subtile. Şi toate aceste studii vin să confirme ceea ce Biserica ştia de când lumea, fără să aibe demonstraţii: Trebuie să respectăm poruncile lui Dumnezeu sau să trăim aşa cum ne spune conştiinţa, pentru cei care nu sunt credincioşi. Altceva acum: Dacă ne uităm în cartea Facerii din Biblie, unde citim „Apoi a zis Dumnezeu: Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.” [Fc. 1, 29] şi mai încolo: „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” [Fc. 2, 16-17], din acestea ne dăm seama ce mâncau protopărinţii noştri, de au trăit aproape o mie de ani. Dacă am lua în serios cuvântul lui Dumnezeu, ce simplu ar fi! Am fi fericiţi şi nu am fi bolnavi niciodată! Dar noi, adică societatea actuală, credem că sunt nişte poveşti, nişte legende, lucruri simpatice, dar perimate. Aşa am fost învăţaţi să credem. Pe când dacă am gândi: „Dacă a zis Dumnezeu aşa, apoi El n-a glumit, ci este chiar aşa cum a zis El, căci El este Adevărul şi Viaţa.” – ce simplu şi uşor ne-ar fi să trăim! Dar carnea când a apărut în discuţie? Când a ieşit Noe din corabie. Iar Dumnezeu a îngăduit-o, nu a poruncit-o, şi este o deosebire între a îngădui şi a porunci. Şi zice: „Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi” [Fc. 9, 3-4]. Şi ce vedem? Că imediat după aceea oamenii au început să trăiască din ce în ce mai puţin, aşa cum citim în capitolul 11, despre turnul Babel. Aşa vedem că noi am „beneficiat” de carne, dar am renunţat la aproape 900 de ani... „rentabilă” afacere! Acuma, ca să ne întoarcem, reţetele acestea naturiste... eu nu le dau bolnavilor după o ştiinţă exactă, pentru că „potrivirea” tratamentului depinde foarte mult de modul cum reacţionează organismul respectiv. Fiindcă pot să încep la fel cu două persoane, deci cu exact acelaşi tratament, dar ele să reacţioneze diferit, şi atunci schimb din mers, ca să zic aşa, aplicând principiile de conducere din cibernetică. De aceea trebuie un permanent dialog între terapeut şi bolnav, în special în prima perioadă, până se instruieşte cel în cauză. După aceea nu mai are nevoie de mine, după aceea zice: „Du-te, băi moşule, de-aici, că ştiu eu şi fără de tine!” Problema este însă numai să vrea să înceapă tratamentul şi să-l continue, chiar dacă nu vede rezultatele imediat. Fiindcă nu este ca şi cum ai înghiţi o pastilă, un calmant. Cu pastila nu remediezi cauza. De aceea le zic mereu celor care mă solicită să încerce tratamentul o săptămână-două, chiar în paralel cu medicaţia alopată. Şi pe urmă, treptat, să renunţe la medicaţia aceasta. Chiar nici nu recomand să renunţe dintr-o dată la medicaţie. Dar aş recomanda totodată, chiar tuturor le recomand, să nu se apuce de citostatice, fiindcă există metode mai „elegante şi mai poetice” de sinucidere. Cu operaţiile nici atât nu sunt de acord. Apoi insist pe ideea aceasta: Orice vindecare o face corpul singur, fiindcă aşa a fost creat de Dumnezeu, cu capacitatea aceasta. Când se defectează o piesă la un automobil, o scot şi o înlocuiesc, pentru că orice construcţie omenească nu are proprietatea organismelor vii, de refacere permanentă. Aceasta e baza oricărei vindecări! Dacă nu ar fi această proprietate, nici măcar unul dintre bolnavi nu s-ar vindeca! Deci nu vindecă cutare produs sau plantă, sau tratament, sau eu, care ţin acuma teorie. Nu! Organismul însuşi se vindecă, ajutat de tratamentele proprii lui, adică de acelea lăsate de Dumnezeu, nu fabricate de om! Încă ceva: când a început, în secolul XVII, aşa-zisul progres ştiinţific, s-a plecat de la ideea că toată realitatea este materie şi nimic altceva n-ar mai exista. Fiindcă au început a zice aceşti savanţi: „O fi El, Dumnezeu, pe undeva, dar noi ne descurcăm fără El.” Au găsit aceşti „savanţi” câteva lucruri bune, pe baza fizicii newtoniene, dar s-au împotmolit, n-au putut merge mai departe. Dar acum aproximativ 100 de ani, această mecanică newtoniană a fost înlocuită treptat cu mecanica cuantică, un adevărat progres, în care s-a pus în ecuaţie şi energia. În felul acesta s-au putut vindeca multe boli de inimă. Concluzia: N-ar trebui să mai fie abordat în medicină organismul ca o construcţie mecanică. Aici este gafa principală şi de aceea medicina „oficială” este acum încă mult rămasă în urmă, dacă abordează aşa organismele vii. Ba chiar eu aş mai adăuga un aspect la cele două de mai sus: pe lângă materie şi energie, există şi aspectul informaţional, fiindcă în orice organism viu este pus prin creaţia lui Dumnezeu şi un PROGRAM DE REFACERE, iar organismul nu trebuie decât să fie lăsat şi ajutat să şi-l aplice. Trebuie doar să accesăm acel program sau măcar să nu-l împiedicăm prin tratamente inoportune. Chiar şi la cel mai bun tratament naturist organismul poate reacţiona negativ, dacă acel tratament este făcut fără discernământ. Aşa de exemplu: dacă dăm unui bolnav grav mai multă mâncare naturistă decât poate digera la acel moment, îl băgăm în groapă. De aceea marii naturişti nu administrează decât foarte puţin suc de verdeţuri sau de fructe unor astfel de bolnavi, ca să poată digera. Unii vor zice: „Dar nu moare de foame?” Răspunsul este: „Moare de suprahrănire, fiindcă ficatul slăbit nu poate descompune această hrană şi atunci ea reprezintă o adevărată otravă pentru organism, la acel moment.” Deci ce trebuie făcut? Să-şi ia bolnavul un blender, eventual să-şi procure şi o instalaţie de saună şi să păstreze contactul cu terapeutul naturist, indiferent că sunt eu sau altul care ştie cele pe care le ştiu eu. Nu este vorba aici de lipsă de modestie, dar eu am adunat în 25 de ani multe, de la oameni mai deştepţi decât mine. Acest lucru mi-l arog mie însumi: că am avut şi am ambiţia de a afla cât mai multe adevăruri despre funcţionarea corectă şi sănătoasă a organismului. Că am mai descoperit şi eu pe ici, pe colo câte ceva, asta pot spune, dar grosul informaţiei este de la alţii. Iar când am găsit ceva mai bun decât ştiam eu, am renunţat de îndată la ce ştiam eu şi am luat ceea ce am văzut că depăşeşte cunoştinţele mele de până atunci. Şi insist pe această idee: Nu sunt atât de greu de vindecat bolile trupeşti, cât sunt cele sufleteşti, aşa cum a zis Domnul Iisus Hristos slăbănogului: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!” [Mc. 2, 5]. Deci întâi i-a vindecat sufletul şi abia după aceea trupul, ca să-i încredinţeze pe cărturari. Aşa că toate cele bune sunt de sus, de la Dumnezeu. Chiar şi ambiţia mea de a vrea să aflu adevărul o am de la Dumnezeu. Mulţumesc celor care au avut răbdarea să mă asculte şi să mă ierte că i-am plictisit cu atât de multă vorbărie. Doamne ajută!


Constantin Filipos: Pentru că am fost întrebat de mai multe persoane interesate de modul cum se poate lua legătura cu domnul profesor (fiindcă el nu are timp să stea prea mult pe internet), acesta este numărul dumnealui de telefon: 0744 220 920. Vă rugăm să sunaţi numai dacă sunteţi cu adevărat interesaţi de tratamentele dumnealui, eventual după ce aţi consultat toate postările pe care le are în cadrul grupului nostru. Multumim!"