Apa de ocean, un substitut natural al sângelui

Apa de ocean, un substitut natural al sângelui?

de Dianne Jacobs Thompson

Articol extras din revista Nexus Magazine, Anul II, Numărul 9 (octombrie 2006 – ianuarie 2007)

Apa de ocean diluată conţine aproape aceeaşi concentraţie de minerale şi microelemente ca şi plasma sanguină, iar conţinutul ei de sodiu se potriveşte cu cel al sângelui. Ea a fost folosită cu succes în cadrul testelor realizate pe animale ca substitut pentru transfuziile de sânge, însă testele la oameni întârzie destul de mult.

Vechea mea frică, de a primi o transfuzie de sânge sau orice altceva injectat direct în circuitul meu sanguin neprotejat a crescut din ce în ce mai mult de-a lungul anilor. Nu este vorba despre o problemă religioasă, ci mai degrabă de un hazard profesional. Fiind cercetător în domeniul sănătăţii, pe bună dreptate, sunt bântuită de viziuni înspăimântătoare referitoare la problemele care ar putea să apară. Mă simt ca inspectorul sanitar ce controlează calitatea cărnii şi care devine vegetarian. Cunosc lucruri care au distrus pentru totdeauna încrederea mea nevinovată în tot ceea ce înseamnă medicină. Nu mă mai închin în „catedrala medicinii moderne”. În zilele noastre, „Ei”, specialiştii din industria sănătăţii, controlează mai bine proviziile de sângele pentru a descoperi dacă este contaminat cu HIV, hepatită sau alte boli, dar produsele sanguine tot nu sunt complet sigure, nici măcar cu tehnologia noastră modernă. Ei nu pot steriliza sângele mai mult decât pot steriliza vaccinurile pentru a ucide toate „gângăniile” nedorite fără a distruge însăşi natura tuturor acestor produse. Ei testează sângele şi separă componentele sângelui prin intermediul acţiunii centrifugale şi a altor metode pentru a purifica aceste substanţe cât mai mult posibil, dar în continuare este imposibil pentru ei să promită sau să ofere un sânge sau produse sanguine complet sigure. Sângele este „viu”: nu poate fi sterilizat sau livrat antiseptic. Există nenumărate poveşti îngrozitoare referitoare la transfuzii, dar foarte rar auzim de ele. De exemplu, o vecină de pe strada mea şi-a pierdut soţul acum aproape patru ani. Avea cancer, dar s-a infectat cu hepatită virală în urma unei transfuzii de sânge şi a murit în urma unei insuficienţe hepatice şi nu în urma cancerului. Multe persoane cunosc pe cineva care a suferit în urma unei transfuzii cu probleme. Acesta este doar un fapt al vieţii şi unul dintre riscurile cunoscute ale intervenţiilor chirurgicale, oricât ar fi ele de minore.

Pericolele ascunse în vaccinuri

Din păcate am dat peste mult prea multe situaţii de acest fel. Am petrecut cea mai mare parte a vieţii mele făcând cercetări şi scriind în domeniul medicinii alternative, fiind de la început focalizată pe bolile virale şi bacteriologice şi pe vaccinurile cu probleme, dintre care unele sunt încă făcute din produse sanguine umane sau cu virusuri „slăbite” create prin „trecerea în serie” prin culturi de celule contaminate provenite de la animale. Aceasta înseamnă că se iau virusuri umane şi se pun în straturi de celule animale din nou şi din nou, ceea ce le forţează să se adapteze la celulele străine pentru a supravieţui. Această „adaptare” necesită un schimb de material genetic între virus şi celula gazdă. Când sunt utilizate celule provenite de la rinichii de maimuţe, schimbul de material genetic ce are loc forţează virusul uman să devină puţin un virus „specific maimuţelor”, după cum se presupune, astfel că nu poate declanşa pe deplin o boală – lucru care nu funcţionează întotdeauna. În acest proces, virusurile native specifice maimuţelor devin puţin virusuri „specifice oamenilor”, lucru care le dă o mai mare compatibilitate cu celulele umane. Acesta ar putea fi şi cazul infamului virus Epstein-Barr, la care se face referire ca la un virus „uman”– deşi mulţi oameni de ştiinţă cred că se trage de la maimuţe, şi că a ajuns să contamineze oamenii în anumite forme mutante prin intermediul unor vaccinuri contaminate, ajungând apoi să fie asociat cu sindromul oboselii cronice şi cu alte maladii. Problema este că în ceea ce priveşte oamenii şi maimuţele graniţa dintre specii este mai mică decât în cazul altor animale, ceea ce face să avem o protecţie mai slabă faţă de agenţii patogeni proveniţi de la maimuţă. Riscul pe care îl implică virusurile de la maimuţe este bine cunoscut în anumite cercuri ştiinţifice, însă este foarte puţin cunoscut de către publicul larg. În cadrul cercetărilor mele am ajuns să studiez subiectul virologiei recombinante: combinarea unor virusuri diferite între ele în noi „familii”, în general cu caracteristici mai periculoase decât virusurile „părinţi”, de către oameni în haine albe care se joacă de-a Dumnezeu. Recombinările se pot petrece şi în natură în anumite condiţii, în special când sunt ajutate de către o ştiinţă periculoasă. De exemplu, un virus provenit de la maimuţă numit SV-40 (virusul simian 40, după ce a devenit al 40-lea virus găsit în ţesuturile provenite de la maimuţe) a fost descoperit ca având proprietăţi unice. Acest „virus gol” poate penetra orice celulă fără a fi împiedicat de problema „barierei speciilor” şi permite altor virusuri să se ataşeze de el şi să fie transportate în materialul genetic al unei celule unde acestea pot să se mute pe „maşinărie” şi să reproducă singure noi virusuri recombinate. Descoperirea acestui virus a dat naştere domeniului virologiei recombinante, un domeniu cu multe consecinţe înfricoşătoare. SV-40 a devenit o bine documentată (dar necunoscută publicului larg) impuritate prezentă în vaccinurile pentru poliomielită (realizate cu ajutorul culturilor de celule provenite de la rinichii de maimuţă) ce au fost administrate între anii 1955-1963 la 95 de milioane de beneficiari plini de încredere. Prima afirmaţie oficială a fost că virusurile SV-40 „nu au nicio însemnătate în siguranţa sau eficacitatea vaccinurilor pentru poliomielită”; dar când virusul a fost testat pentru prima dată pe cobai după descoperirea lui, animalele au dezvoltat tumori la nivelul glandelor salivare şi simptome specifice unor deficienţe la nivelul sistemului imunitar. Organul corespondent la oameni este pancreasul. Cancerele pancreatice mortale au devenit de atunci o adevărată epidemie. SV-40 este acum asociat cu numeroase tumori, incluzând mezoteliom uman, osteosarcomul, tumori la nivelul creierului, ependimom tumori la nivelul plexului coroid şi altele.

Aceleaşi culturi de celule provenite de la maimuţe utilizate la fabricarea vaccinurilor au conţinut şi alte virusuri cum ar fi de exemplu SIV (virusul simian al imunodeficienţei), care joacă un rol important în crearea unui alt virus recombinant pe care îl cunoaştem sub numele de HIV. Nu există nicio dovadă oferită publicului care să arate dacă virusul a apărut în urma unor recombinări naturale, iar gradul său de sofisticare şi anumite cereri guvernamentale bine documentate de creare a unei arme biologice similare sugerează altceva. Oricum, un studiu realizat la cererea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) şi apoi suprimat, ce face legătura între cazurile de SIDA din Africa şi campaniile de vaccinare OMS împotriva variolei, poliomielitei şi a altor boli, a emis o teorie conform căreia vaccinurile virale au „activat” virusurile adormite, astfel că aceasta este o posibilitate ce sprijină ipoteza recombinării naturale – aceasta doar dacă HIV nu a fost intenţionat adăugat în anumite vaccinuri. Ziarul London Times a publicat această poveste în numărul din 11 mai 1986, dar apariţia acestei ştiri în mass-media americană a fost blocată. Acest gen de informaţie ajunge cu greu la publicul din SUA. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi atunci când una dintre cele mai oribile „erori” ştiinţifice realizată vreodată a fost muşamalizată. Ea a implicat „celulele HeLa” – cea mai agresivă cultură de celule canceroase cunoscută vreodată – ce şi-au făcut intrarea în laboratoarele ştiinţifice din întreaga lume pentru cercetări şi apoi au contaminat – accidental – multe culturi celulare folosite pentru vaccinuri. Gândiţi-vă la virusurile din vaccinurile umane ce au fost crescute în culturi de celule canceroase şi au schimbat informaţii genetice cu celulele canceroase gazdă înainte de a fi injectate în milioane de victime ce nu bănuiau absolut nimic!

Probleme cu transfuziile de sânge

Toate acestea sunt doar o parte din pericolele potenţiale pe care le înfruntă o persoană atunci când primeşte sânge de la o altă persoană sau de la alte persoane ce suferă de anumite infecţii nedetectate. Sam Biser, un cercetător din domeniul medicinii alternative l-a intervievat pe dr. William Donald Kellz, care a relatat o conversaţie avută cu dr. Friedman şi dr. Burton de la fostul centru imunologic din Great Neck, New York. După cum se spune, cercetările lor au sugerat că o transfuzie poate distruge rezistenţa la cancer. Dr. Burton credea, aşa cum cred multe grupuri religioase, că transfuziile de sânge pot cauza cancer, ca să spun aşa. Dr. Burton a afirmat că o tumoare, în scopul de a supravieţui, secretă nişte compuşi numiţi „factori blocanţi” care o protejează de sistemul de apărare natural al corpului. El credea că o transfuzie va face ca factorii blocanţi de la o persoană să treacă la alta şi să fie capabili să suprime suficient de mult sistemul imunitar al primitorului încât să permită unei tumori să se dezvolte. Noua tumoare îşi va crea apoi proprii factori blocanţi. Deci cancerul nu ar fi transmis direct, dar în acest fel o transfuzie de sânge ne-ar putea creşte susceptibilitatea la cancer. În timp ce posibilii „factori blocanţi” şi contaminările provenite de la oameni şi de la microbi animali prin rezervele de sânge mă îngrijorează într-o anumită măsură, există şi alţi factori care îmi dau insomnii...

O cunoştinţă de la colegiu mi-a relatat pe scurt că o transfuzie de sânge i-a schimbat viaţa. Mi-a descris cum în urma unei operaţii chirurgicale după un accident s-a trezit cu personalitatea schimbată. A dat vina pentru acest fapt pe transfuzia de sânge ce i-a fost efectuată. Din moment ce l-am cunoscut doar după acest incident, nu pot spune dacă schimbarea a fost bună sau rea, dar cine ar dori să i se întâmple aşa ceva când se află sub anestezie? Dar ceva mult mai rău decât o schimbare de personalitate mi-a afectat gândirea în 1981.

În acel an, în Alaska, am dat naştere singurului meu copil – un eveniment mult aşteptat de mine la vârsta de 34 de ani, şi de către naşa lui, Ceci Clark, o artistă şi proprietară de galerie cu un anumit renume în acel stat. Ceci a dezvoltat cancer osos, fapt ce nu a fost diagnosticat imediat. Înainte de a-l fi descoperit ea a suferit o operaţie chirurgicală pentru altceva şi i s-a făcut o transfuzie de sânge. Când s-a trezit, „creierul” nu mai funcţiona în parametri normali. Şi-a dat seama că mă cunoaşte, dar credea că sunt sora ei şi a devenit confuză când a încercat să îşi dea seama de unde provenea nou-născutul. În cele din urmă i-au descoperit cancerul. A murit la scurt timp după aceea.

Tratamentul marin

În anii care au urmat, cercetările mele s-au orientat către tratamente alternative pentru cancer şi remedii pentru bolile cronice degenerative, în special după ce am devenit extrem de bolnavă şi mi-am recăpătat sănătatea eu şi întreaga mea familie, fără ajutorul medicamentelor sau al chirurgiei, cu ajutorul unui neobişnuit medic naturist din Spokane, Washington: regretatul dr. Harold Dick.

Extraordinarele lui talente de diagnostician şi vindecător au fost transmise fiicei lui, dr. Letiţia Dick-Watrous, care a încheiat o rezidenţă de 3 ani cu el, a devenit partenera lui şi apoi, după moartea sa i-a continuat şi completat munca. Dr. Dick m-a ajutat să-mi recapăt sănătatea cu ajutorul unui „instrument” puţin cunoscut: o modalitate de tratament îmbunătăţită care îşi are rădăcinile în vechea „cură cu apă” a faimosului părinte Sebastian Kneipp, în testul de intoleranţă la mâncare O. G. Carroll şi în hidroterapia constituţională. El a devenit şi mentorul meu trezind în mine dorinţa de a cerceta, iar dr. Dick-Watrous a amplificat această dorinţă. În decursul cercetărilor pe care le făceam pentru a descoperi metode naturale de vindecare, am devenit membru al unui website care prezenta tratamente mai puţin cunoscute pentru cancer şi infecţii. Printre acestea era inclus şi „tratamentul marin”, bazat pe lucrările biologului / fiziologului francez Rene Quinton. El a demonstrat că apa de ocean, în anumite condiţii, este virtual identică cu plasma sanguină a mamiferelor. Cu ajutorul mai multor medici eminenţi, a folosit cu succes apa de ocean ca un agent vindecător la mii de pacienţi din Franţa şi Egipt, la începutul anilor 1900. Cancerul era aproape necunoscut în acele zile, dar multe alte boli au răspuns pozitiv la injecţiile cu apă de ocean diluată – o adevărată „plasmă marină” care poate să remineralizeze un corp bolnav, să normalizeze nivelul pH-ului acestuia şi să echilibreze electroliţii din corp, corectând, prin urmare, cauzele fundamentale a multor boli prin intermediul regenerării „terenului intern” aşa cum l-a numit Quinton. Raportul includea fotografii ale pacienţilor luate înainte şi după tratament. La fel ca majoritatea oamenilor am fost atras la început de şocantele fotografii vechi de 100 de ani. Copilaşi aflaţi aproape pe moarte datorită holerei şi altor cauze, salvaţi; corpuri ce semănau cu nişte cadavre redevenite durdulii, pielea sângerândă datorită eczemelor devenită din nou netedă şi fără răni... toate acestea datorită puterii apei de ocean. Multe nenorociri specifice începutului secolului 20 cum ar fi tuberculoza erau prezentate ca fiind vindecate cu ajutorul acestei remarcabile plasme marine.

Pe plan istoric, apa de ocean (plasma) a avut numeroase aplicaţii bazate pe conceptul reînnoirii, purificării şi regenerării fluidelor interne şi pe menţinerea echilibrului corpului. Ea s-a dovedit a fi un sprijin pentru celulă şi un regenerator al funcţiilor ei. Cât de importante sunt mineralele şi micromineralele în corpul uman? Mulţi cercetători, inclusiv dr. Joel Wallach, autorul casetei de mare succes: Dead Doctors Don’t Lie („Doctorii morţi nu mint”), susţin că absenţa unui singur mineral de care corpul are nevoie poate da naştere şi la 10 simptome specifice diverselor boli. Bineînţeles, o mare parte din medicina modernă încă mai dă vina pe microbi şi pe codul genetic pentru majoritatea bolilor umane, aşa că teoria „deficienţelor minerale” este în general ignorată. Dar dr. Wallach crede că o boală de inimă foarte des întâlnită, cardiomiopatia – o boală care a ucis mii de oameni de la atleţi profesionişti până la specialişti în boli de inimă, sau i-a făcut candidaţi pe lista de transplanturi cardiace – este cauzată de nimic altceva decât de o deficienţă de seleniu, care poate fi vindecată sau prevenită prin consumarea zilnică a unui supliment de seleniu ce valorează câţiva cenţi. Introduceţi apa de ocean – veriga lipsă în deficienţele nutriţionale esenţiale! Ea conţine toate mineralele şi micromineralele cunoscute, în formă organică şi în procentul necesar ţesuturilor umane – şi a fost prezentă tot timpul, ca un agent vindecător şi dătător de viaţă, ascunsă, deşi vizibilă din plin.

În timp ce site-ul pe care am găsit prima dată informaţiile referitoare la tratamentul marin conţine o bună prezentare şi fotografii impresionante, un site şi mai complet asupra acestui subiect era în construcţie. Acolo, pe acest site academic: www.oceanplasma.org, am descoperit că dr. Juergen Buche, era în plin proces de traducere din franceză în engleză a unei mari părţi din cercetările şi documentaţia originală referitoare la apa de ocean. Ceea ce am aflat m-a impresionat enorm şi a rezonat profund cu fobia mea referitoare la transfuzii. Am descoperit că au fost realizate experienţe pe câini vagabonzi pentru a se testa plasma oceanică (apa rece de ocean diluată şi filtrată) ca substitut pentru transfuzii. Într-un experiment, Rene Quinton şi echipa sa de medici au golit un câine de tot sângele său şi l-au înlocuit cu apă de mare izotonică (diluată). V-aţi gândit că acest câine ar fi trebuit să moară imediat, dar câinele a trăit. După transfuzie, în a doua zi, 50% din componentele specifice sângelui au reapărut. Până în cea de-a patra zi, aproape 100% din componentele sanguine lipsă au reapărut, ceea ce apare a fi o dovadă a fenomenului de transmutaţie biologică (o transformare a unui element în alt element). Nu numai că sângele s-a regenerat complet, dar curând după procedură câinele sărea ca un căţeluş, cu o vitalitate mai mare decât înainte şi a mai trăit mulţi ani după aceea. Gândiţi-vă ce ar însemna pentru întreaga lume un substitut pentru transfuziile de sânge, sigur, eficient şi prezent din abundenţă; fără efecte secundare, fără a fi necesară o potrivire a grupelor sanguine, fără a fi necesară efectuarea unor analize pentru descoperirea eventualilor agenţi patogeni şi în plus ar fi o adevărată plasmă ce conţine în sine însuşi proprietăţi vindecătoare deja demonstrate!

Ce s-a întâmplat cu acest nemaipomenit tratament marin? Primul Război Mondial a blocat cercetările medicale iar Quinton a fost recrutat. A murit în 1925. Aceste evenimente au întrerupt cumva continuitatea tratamentului marin în spitale şi clinici (multe spitale îl practicau). Oricum, tratamentul a fost dus mai departe de către colaboratorii săi şi de către adepţii săi ardenţi, şi a fost reînnoit după cel de-Al Doilea Război Mondial în mai multe ţări. Experimente pe animale în care s-a utilizat apa de ocean ca substitut pentru transfuzii au fost repetate în 1969 cu aceleaşi rezultate; dar de atunci „tratamentul marin” a fost folosit doar ca un agent terapeutic pentru oameni, mai mult ca un tratament de bază pentru bolile degenerative cronice. De asemenea a devenit cunoscut ca un supliment mineral lichid complet şi uşor de asimilat şi ca un supliment de microminerale folosit pentru remineralizare, pentru detoxifiere, pentru creşterea energiei şi pentru eliminarea stresului. Nu au fost niciodată realizate pe oameni experimente de înlocuire a transfuziilor sanguine cu apă de ocean. Cât despre proprietăţile vindecătoare ale apei de ocean, în atmosfera medicală restrictivă din zilele noastre, se poate face referire la apa de ocean doar ca la o „băutură minerală”.


Dacă cuvântul „vindecare” ar fi pronunţat sau scris în relaţie cu numele unei mărci de fabrică, „ofensa” ar fi legal acţionabilă în instanţă. Doar un medicament, toxic prin însăşi natura lui, poate fi numit „curativ”. Niciun fel de studii aprobate de FDA nu vor fi sponsorizate sau raportate referitoare la eficacitatea tratamentului cu apa de ocean pentru diversele boli deoarece un supliment poate fi studiat doar în relaţie cu „gradul de reducere al riscului” de îmbolnăvire aşa cum este el definit de către agenţia guvernamentală şi nu ca un tratament pentru o boală reală. De ce nu am auzit oare de Rene Quinton şi de tratamentul său marin?

Un sistem de sănătate bolnav

SUA are, la nivel naţional, cea mai proastă stare a sănătăţii comparativ cu orice altă ţară industrializată din lume – în ciuda faptului că se cheltuiesc cele mai mari sume de bani pentru cercetările din domeniul sănătăţii şi pentru serviciile medicale. Această ţară a rămas din păcate în urmă în multe domenii ale ştiinţei medicale, în mod special atunci când cei care profită de pe urma unei ştiinţe distructive sunt chemaţi la arme pentru propria lor protecţie, în momentul în care apar remedii mai sigure, mai eficiente şi mai puţin costisitoare cum ar fi modesta apă oceanică a doctorului Quinton.

Priviţi industria farmaceutică internaţională. Deţine o asemenea bogăţie şi putere încât controlează nu numai FDA-ul dar şi legislaţia şi politica americană legată de sănătate. Luaţi de exemplu cazul poznei cu „colesterolul”. În trecut, directivele în cazul colesterolului erau acestea: cineva ce are un regim alimentar ce conţine 300 mg de colesterol pe zi, cu un nivel HDL (colesterol bun) de 35 mg pe decilitru în sânge, era considerat a avea niveluri inacceptabile şi avea nevoie de tratament. Însă sub „ghidarea” puternicei industrii farmaceutice, aceste directive au fost recent modificate. Acum, mai puţin de 200 mg de colesterol pe zi este considerat „acceptabil” şi un nivel HDL (colesterol bun) mai mic de 40 mg pe decilitru este acum inacceptabil (JAMA 2001; 285:2486-2497). În concluzie, conform vechilor directive, 13 milioane de oameni erau împinşi să folosească medicamente de scădere a colesterolului. Conform noilor reglementări, 36 de milioane de oameni cumpără acum aceste medicamente, aceasta însemnând venituri suplimentare de ordinul a miliarde de dolari ce intră în conturile companiilor farmaceutice. În acelaşi timp, aceşti producători de medicamente au ezitat în mod special să publice orice material referitor la efectele unor nivele joase ale colesterolului induse cu ajutorul medicamentelor. Conform anumitor studii printre aceste efecte se numără: apariţia depresiei, comportamentul violent, sinuciderea, creşterea riscului de infarct miocardic şi o slabă funcţionare a sistemului imunitar.

Totul arată ca şi cum ne-ar fi fost spălate creierele de către un fel de mitologie a medicamentelor şi am ajuns să credem că bolile sunt cauzate de către o lipsă de medicamente şi că pot fi vindecate doar prin creşterea consumului de medicamente, şi acestea din ce în ce mai scumpe. Ce s-ar întâmpla cu toate aceste carteluri internaţionale ale medicamentelor dacă o metodă reală de vindecare a cancerului ar apărea brusc pe piaţă, în afara controlului lor? Din moment ce toate acestea există financiar mai degrabă doar pentru „tratarea simptomelor” (managmentul bolilor) decât pentru a vindeca ceva, este posibil ca întreaga noastră infrastructură medicală / financiară să se prăbuşească drept consecinţă.

Acţionarii companiilor farmaceutice vor profit, nu un remediu pentru a sfârşi suferinţa umană şi a stopa fluxul profitului. Auzim povestiri similare referitoare la înlocuitori pentru combustibilii fosili şi despre alte descoperiri ce ar putea schimba vieţile oamenilor, despre invenţii care nu au ajuns niciodată pe piaţa deschisă datorită intervenţiilor venite din partea competiţiei. În acelaşi mod, un înlocuitor sigur al transfuziilor de sânge ar putea ameninţa prea multe zone bogate şi puternice ale pieţei medicale pentru a vedea vreodată lumina zilei... dar ne putem închipui posibilităţile. Oricum, „viziunea fără acţiune este doar un vis” conform dr. Buche. Consideraţi acest articol începutul acţiunii – poate al acţiunii voastre!

Procurarea soluţiei vii

Apa de ocean poate fi ingerată oral sau poate fi injectată. Cu toate acestea, procurarea apei de ocean necesară pentru consum nu este un lucru uşor; trebuie să aveţi cunoştinţele necesare şi echipamentul necesar. Apa de ocean diferă în compoziţie şi nu poate fi adunată la întâmplare. Pregătirea ei variază în funcţie de distanţa faţă de coastă, de climat şi de vegetaţia marină. În timpul întregului proces, de la ocean la sticlă, apa de ocean nu trebuie să atingă niciun fel de metal; trebuie menţinută rece deoarece încălzirea ei îi distruge proprietăţile fortifiante. Trebuie să fie transportată şi păstrată în vase de sticlă sau în containere de plastic. Apoi trebuie testată şi purificată la rece într-o manieră care previne alterarea ei şi păstrează neschimbată condiţia sa de soluţie vie.

Apa de ocean în starea sa originară şi primară avea doar un sfert din conţinutul salin pe care îl are acum şi acest lucru este încă reflectat în conţinutul salin al sângelui şi al lacrimilor. Oceanele au devenit mai concentrate de-a lungul timpului şi apele lor sunt acum mult prea sărate pentru a fi băute în cantităţi mari. Pentru a folosi apa de ocean ca plasmă sanguină trebuie diluată cu apă ultra-pură până ajunge la aceeaşi concentraţie ca cea a plasmei sanguine: mai exact 9 g de sare pe litru. Ca un supliment mineral perfect, poate fi consumată oral sub formă diluată sau în formă naturală de către cei care nu au o sensibilitate la sodiu – dar numai în cantităţi mici, de exemplu o uncie [0.03 litri] odată, de mai multe ori pe zi dacă este necesar. Oricum, este extrem de important să o diluaţi cu apă pură de izvor, deoarece apa tratată cu clor are – conform câtorva studii – asupra apei de ocean acelaşi efect dăunător pe care îl are şi asupra corpului uman. Francezii au înţeles corect cum stau lucrurile: ei au ozonat apa în loc să adauge în ea soluţii (ieftine) de curăţire. Proprietăţile exacte ale apei de ocean rămân încă un mister pentru ştiinţa modernă. În ciuda expertizelor noastre tehnice avansate, natura completă a apei de ocean sfidează orice analize. Ea are nişte calităţi vii care sunt mai presus de suma părţilor ei. Nu poate fi uscată şi reconstituită sau sintetizată în laborator. Marele om de ştiinţă francez Antoine Bechamp privea sângele ca fiind mai degrabă ca un fel de ţesut curgător decât ca un simplu lichid. Apa de ocean are ceva ce o face mai mult decât „doar apă”. Ea susţine viaţa, aşa cum a demonstrat laureatul Premiului Nobel Alexis Carrell care a ţinut în ea o bucăţică de ţesut provenit de la inimă unei găini, timp de mai mult de 26 de ani, trebuind doar să o schimbe zilnic pentru a scăpa astfel de deşeurile metabolice. De fapt putem afirma că am transferat oceanul în interiorul nostru şi că acest mediu bogat în substanţe nutritive este sursa vieţii. Fiecare celulă a corpului este îmbăiată şi se hrăneşte din acest mediu. El preia şi transportă cu sine deşeurile rezultate în urma metabolismului celulelor. Acest mediu conţine o forţă a vieţii – spre deosebire de soluţia salină văzută în familiarele pungi din fiecare spital, care nu este nimic mai mult decât o soluţie de sare de masă şi apă obişnuită. Sarea de masă procesată are puţine asemănări cu sarea de mare brută, neprocesată, bogată în minerale.


Dacă ar fi să fiu supusă unei intervenţii chirurgicale aş vrea să văd „plasmă oceanică” scurgându-se picătură cu picătură dintr-o pungă situată deasupra capului meu. Lumea are nevoie de cineva cu curaj şi viziune dornic să iniţieze primele experimente umane de transfuzie cu apă de ocean; lumea are nevoie de cineva să extindă experimentele pe animale realizate de Rene Quinton şi să facă în viitor acel salt ce semnalează adevăratul progres.


Despre autor:
Dianne Jacobs Thompson a absolvit în 1976 Universitatea de Stat Western Washington cu o specializare în artă, după care a obţinut o acreditare în jurnalism de la Central Washington State University. Ea a predat la şcolile publice în ultimele două decenii iar din anul 1981 a început să facă cercetări şi să scrie despre medicină alternativă.
Mare parte din articolele şi expunerile sale aveau o natură prea controversată – în general având de a face cu pericolele medicinii convenţionale şi cu mijloacele alternative de vindecare – pentru a fi publicate în trecut, dar Internetul a eliminat nenumăratele obstacole ce anterior făceau ca asemenea informaţii să nu fie făcute publice în mass-media şi a permis multor călători accesul la această „super-autostradă informaţională”.

Apa de ocean este urina pamantului si similara deci cu urina omului :-)
De unde pana unde sange ?

Experimentele au aratat doar ca perfuzata se transforma in sange,nu explica si cum si de ce.Cred ca pana la urma nici nu conteaza explicatia.Poate e buna poate nu,cert e ca de perfuzii e nevoie permanenta la cate accidente se intampla si ar merita ca cineva sa continue ideea.Mai bine sa se iroseasca timp pe lucruri de genul acesta decat sa se cerceteze cat se extinde Universul sau cate miliarde de ani are Soarele