Gaurile de la polii planetelor

Dupa cum se vede din putinele poze existente atasate mai jos, toate planetele au poli, au gheata la poli dar si cate un orificiu mare. Aceste lucruri evidente pe poze sunt nerecunoscute de savantii orbi, insa cat de poate de bine stiute, dar ascunse de cie care stiu asta din varfurile guvernelor. Cea mai secreta organizatie din SUA s-a descpoerit de abia in 2001 de catre FBI si era si este organizatia care face cenzura la toate pozele si datele din spatiu si de la sateliti.
O planeta se aseamana foarte bine cu un mar, daca va uitati la polul nord si sud al unui mar veti descoperi aceste 2 orificii si le puteti studia, caci Dumnezeu a facut marul ca fiind o copie in miniatura a planetelor. In plus daca va uitati la polul sud
veti descoperi cele 6-7 orificii prin care iese, similar cu o racheta, in directie perpendiculara cu axa, gazele care creeaza forta de rotatie constanta in jurul axei la fiecare planeta. Aceste gaze ies la polul sud si se vad si prin aurora asurala si sunt "excrementele" pe care pamantul, ca fiinta vie, le elimina dupa ce a mancat grana care vine de la soare si care intra prin polul nord (vizibile ca aurora boreala).



Caci de unde sa aiba toate corpurile ceresti energie sa se roteasca de milidarde de ani constant in jurul axei prorpii ?
O viteza de rotatie numai putin mai mare ar duce la aruncarea in spatiu a celor care locuiesc e ia , iar una ceva mai mica la marirerea imensa a fortei gravitationale, si deci la strivirea tuturoul lucrurilor.
Avand in vedere ca forta de rotatie, dimensiunea planeti si forta de gravitatie trebuie sa fie in perfect echilibru de la icneput si sa ramana asa se pune intrebarea logica : ce anume sa fi facut asta de la chiar bun inceput, daca nu Dumnezeu, caci intamplerea se poate exclude in totalitate.

In plus sa nu uitam ca acelasi lucru se intampla intre soare si planete. Viteza de rotatie si distanta fata de soare trebuie sa fie perfect echilibrata cu forta de atractie a soarelui astfel incat ca planeta sa ramana pe orbita respectiva. Oviteza doar ceva mai mica sau mai mare ar duce ori la absortia in soare ori la aruncarea planetei din orbite. Intrebarea care se pune: cine a putut sa puna planeta exact pe orbita potrivita si sa ii dea exact viteza potrivita astfel incat sa raman in pozitia pe care le cunoastem azi ? Evident ca intamplarea nu poate face acest lucru, ci numai Dumnezeu si ingerii Lui.

In plus am calculat distantele planetelor fata de soare si acestea nu sunt intamplatoare, ele corespund notelor muzicale de la un pian de exemplu si se afla in distante de octave, cu putine exceptii una fata de alta. Nici asta nu poate fi deci intamplare.



Gaurile de la Marte:





Gaurile de la Jupiter:




Din cartea "Pamantul si Luna" primite in 1850 prin revelatie divina de la Iisus de catre Jakob Lorber

Hrana şi rotaţia Pământului

De vreme ce Pământul este – cum s-ar spune – un corp animal organic, chiar dacă imens, el trebuie să se hrănească pentru a supravieţui. De aceea, el are nevoie de o gură, de o trompă sau de un cioc, la fel ca orice animal. Anumite animale, precum polipii şi caracatiţele, au mai multe asemenea trompe capabile să sugă hrana. Diferenţa dintre trompa unui animal mai mare şi cea a unei insecte constă în faptul că prima poate absorbi o hrană solidă, în timp ce cea de-a doua nu poate absorbi decât o hrană lichidă.
Rădăcinile plantelor, copacilor şi arbuştilor nu sunt altceva decât asemenea trompe alimentare. La fel se petrec lucrurile şi cu pistilele florilor, care pot absorbi polenul1, pe care îl pisează, după care îl folosesc pentru a da viaţă sevei fructelor, el fiind prima hrană de care beneficiază acestea pentru a se putea forma. În plus, orice corp animal şi vegetal este înzestrat cu o sumedenie de pori mici, necesari pentru absorbţia substanţei vitale electrice şi eterice din aer.
De vreme ce toate animalele şi toate plantele sunt produse de corpul Pământului, este evident că acelaşi principiu trebuie să se aplice şi corpului terestru care le-a generat, deşi la o scară mult mai mare. Astfel, Pământul este înzestrat, la fel ca orice animal, cu o gură mare, prin care primeşte hrana sa principală. În plus, el dispune de un mare număr de tuburi mai mari sau mai mici, folosite de asemenea pentru absorbţia hranei, precum şi de un canal eliminatoriu principal şi de o multitudine de canale eliminatorii mai mici (tuburile şi canalele mai mici sunt asemănătoare cu porii organismului animal). În ceea ce ne priveşte, vom analiza mai întâi gura principală, apoi canalul eliminatoriu principal, întrucât cele două exercită cea mai importantă influenţă asupra mişcării de rotaţie a Pământului. Canalele mai mici pentru hrană şi eliminare nu vor fi amintite decât în treacăt.

Polul Nord este locul în care se află gura principală a Pământului, iar Polul Sud este locul în care se află principalul canal de eliminare al acestuia. Măsurând de la limita exterioară, acolo unde gura are o formă de pâlnie, diametrul acesteia este de circa 150-225 kilometri, îngustându-se treptat până la mai puţin de un kilometru. Gura continuă cu gâtul Pământului, care face legătura cu stomacul terestru. Pereţii acestui tub nu sunt drepţi, şi pe o porţiune destul de mare sunt acoperiţi cu ţepi, la fel ca pielea unui proces ţepos gigantic.

Stomacul Pământului este localizat direct sub inimă, aproximativ la jumătatea corpului terestru. Suprafaţa sa este de circa 500 de kilometri pătraţi, fiind parţial extins şi parţial susţinut de nişte piloni transversali, mai mari sau mai mici; de pildă, unii dintre aceştia au diametrul de 1.312 iarzi (1.200 metri). Acest stomac şi susţinătorii săi transversali nu sunt alcătuiţi dintr-o substanţă solidă; el seamănă mai degrabă cu un sac elastic uriaş. Pereţii săi interiori sunt susţinuţi de aceeaşi substanţă elastică, asemănătoare cu cauciucul vostru, astfel încât nu pot fi comprimaţi de forţa exterioară a gravitaţiei. Un canal principal iese din stomac şi urmează un traseu spiralat prin întregul corp al Pământului, având capătul la Polul Sud. Acest canal principal este alcătuit şi el din substanţa elastică care stă la baza stomacului, dar la nivelul gurii devine mai ferm. Numeroase alte canale se varsă în canalul alimentar principal al Pământului, la fel ca şi în canalul de eliminare.
Se pune acum întrebarea: cu ce anume se hrăneşte Pământul prin uriaşa sa gură? Care este hrana sa, şi de unde provine ea?
Cine are posibilitatea să viziteze nordul îndepărtat, în regiunile polare, va experimenta fenomene pe care nu le poate întâlni în nici o altă parte a Pământului. Mai întâi, aici se află o regiune de aer foarte rece. Acest aer rece, care este şi foarte greu, se uneşte cu o masă din ce în ce mai densă de vapori care este atrasă către Polul Nord, în special iarna, de numeroasele lumini asemănătoare stelelor căzătoare care există aici.

Mai departe, călătorul va descoperi, în jurul cercului polar exterior, banchize imense de zăpadă întărită, şi din când în când gheţari. Iată, aceasta este hrana! Aceste mase imense de zăpadă şi de gheaţă sunt atrase în gura uriaşă a Pământului de o forţă magnetică foarte mare, fiind transportate apoi în marele stomac, unde hrana cristalină este depozitată de-a lungul pereţilor, a bârnelor transversale şi a pilonilor.
Când stomacul este plin, inima Pământului emite o mare cantitate de căldură, care pune în mişcare pereţii stomacului. Bârnele transversale dilată şi contractă alternativ stomacul, iar aceste mişcări zdrobesc şi macină hrana, generând un curent electric pozitiv care separă elementele nutritive, împingându-le apoi către canalele colectoare.
În continuare, un curent electric negativ preia elementele rămase nedigerate şi le împinge cu o mare forţă către canalul spiralat de eliminare. În acest fel, rămăşiţele alimentare sunt transformate în excremente, nu înainte de a stoarce din ele şi ultimele substanţe nutritive, care urmare a puternicei mişcări de fricţiune.

Aşa se explică de ce partea nordică a Pământului dispune de ţinuturi mult mai mari decât cea sudică, întrucât aceasta din urmă primeşte o cantitate mai mică de materie, după ce din ea au fost extrase substanţele nutritive.
Mişcarea de rotaţie a Pământului este cauzată de expulzarea acestei cantităţi uriaşe de deşeuri, care generează un impuls în spirală. Fenomenul poate fi comparat cu prinderea unei rachete de marginea unei roţi. Dacă racheta este aprinsă, roata se pune într-o mişcare circulară, întrucât aerul care scapă din rachetă exercită o presiune atât de mare încât aerul exterior nu-i poate opune o forţă egală şi de semn contrar. Se creează astfel un punct de presiune continuă, care învârte roata pe care este montată racheta, din cauza diferenţei dintre aerul care iese din rachetă şi aerul exterior.

Acest exemplu vă permite să înţelegeţi cum se realizează mişcarea zilnică de rotaţie a Pământului şi cum este susţinută aceasta.