Polul Nord şi Polul Sud

Polul Nord şi Polul Sud - revelate de Creator prin Jakob Lorber (prin dicteu divin)

"Pentru că Pământul poate fi comparat cu un imens corp organic al unui animal, putem spune că şi el are nevoie de hrană pentru a continua să subziste. Pentru a realiza aceasta - la fel ca şi în cazul plantei sau animalului - sunt necesare o gură sau mai multe braţe cu care mănâncă sau absoarbe hrana. De altfel, fiecare corp animal sau chiar corp planetar au multe mici vârfuri de absorbţie prin care absoarbe substanţa electrică şi eterică din aer. Pe lângă acestea mai au şi multe tentacule prin care absorb hrana şi un alt canal principal de eliminare, precum şi un număr mare de alte mici canale. Polul Nord este gura principală prin care se hrăneşte corpul Pământului, iar Polul Sud este canalul său principal de eliminare.

Gura prin care se hrăneşte este considerabil de mare. Diametrul acesteia în latura sa cea mai exterioară are în medie douăzeci-treizeci de mile, dar se îngustează în interior până la un sfert dintr-o milă. În această mărime se continuă cu gâtul până la nivelul stomacului aflat în prelungirea acestuia. Pereţii gâtului sunt foarte denivelaţi şi au aspectul unor întinderi cu ţepi asemenea pielii unui arici uriaş. Ţinutul propriu-zis al Polului e format dintr-un crater mare în formă de pâlnie, înconjurat de icebergurile cele mai abrupte şi de colţuri de stâncă. Acest crater se aseamănă cu partea superioară a unui măr a cărui codiţă a fost ruptă. Din gura inferioară a craterului - deschiderea propriu-zisă a gurii prin care se hrăneşte - porneşte canalul de hrănire menţionat mai sus care duce până în centrul Pământului.4 Stomacul Pământului se află dedesubtul inimii, aproape de mijlocul corpului Pământului. El arată ca o cameră cu suprafaţa de zece mile. Fâşii transversale de pământ - unele în diametru de două sute de stânjeni (circa 380 m) - se întind în toate direcţiile în formă de coloane şi se sprijină parţial între ele. Acest aşa-zis stomac şi stâlpii lui transversali de sprijin care arată ca nişte fâşii de pământ ovale, respectiv ca nişte coloane, nu sunt alcătuite dintr-o masă dură. Caracteristica lui principală este că se aseamănă cu un portofel de gumă ai cărui pereţi au greutate egală pentru a nu fi împinşi unul peste altul de forţa de greutate care acţionează din exterior. De la acest stomac porneşte un canal principal în formă de şurub care străbate întreg corpul Pământului şi care are ieşire la Polul Sud. Canalul este din aceeaşi materie ca şi stomacul, numai că din cauza ieşirii devine treptat mai Polul Nord şi Polul Sud Pentru că Pământul poate fi comparat cu un imens corp organic al unui animal, putem spune că şi el are nevoie de hrană pentru a continua să subziste. Pentru a realiza aceasta - la fel ca şi în cazul plantei sau animalului - sunt necesare o gură sau mai multe braţe cu care mănâncă sau absoarbe hrana.

De altfel, fiecare corp animal sau chiar corp planetar au multe mici vârfuri de absorbţie prin care absoarbe substanţa electrică şi eterică din aer. Pe lângă acestea mai au şi multe tentacule prin care absorb hrana şi un alt canal principal de eliminare, precum şi un număr mare de alte mici canale. Polul Nord este gura principală prin care se hrăneşte corpul Pământului, iar Polul Sud este canalul său principal de eliminare. Gura prin care se hrăneşte este considerabil de mare. Diametrul acesteia în latura sa cea mai exterioară are în medie douăzeci-treizeci de mile, dar se îngustează în interior până la un sfert dintr-o milă. În această mărime se continuă cu gâtul până la nivelul stomacului aflat în prelungirea acestuia. Pereţii gâtului sunt foarte denivelaţi şi au aspectul unor întinderi cu ţepi asemenea pielii unui arici uriaş. Ţinutul propriu-zis al Polului e format dintr-un crater mare în formă de pâlnie, înconjurat de icebergurile cele mai abrupte şi de colţuri de stâncă. Acest crater se aseamănă cu partea superioară a unui măr a cărui codiţă a fost ruptă.

Din gura inferioară a craterului - deschiderea propriu-zisă a gurii prin care se hrăneşte - porneşte canalul de hrănire menţionat mai sus care duce până în centrul Pământului.4 Stomacul Pământului se află dedesubtul inimii, aproape de mijlocul corpului Pământului. El arată ca o cameră cu suprafaţa de zece mile. Fâşii transversale de pământ - unele în diametru de două sute de stânjeni (circa 380 m) - se întind în toate direcţiile în formă de coloane şi se sprijină parţial între ele. Acest aşa-zis stomac şi stâlpii lui transversali de sprijin care arată ca nişte fâşii de pământ ovale, respectiv ca nişte coloane, nu sunt alcătuite dintr-o masă dură. Caracteristica lui principală este că se aseamănă cu un portofel de gumă ai cărui pereţi au greutate egală pentru a nu fi împinşi unul peste altul de forţa de greutate care acţionează din exterior. De la acest stomac porneşte un canal principal în formă de şurub care străbate întreg corpul Pământului şi care are ieşire la Polul Sud. Canalul este din aceeaşi materie ca şi stomacul, numai că din cauza ieşirii devine treptat mai dur. Nu mai trebuie menţionat faptul că din stomacul principal al Pământului şi din canalul său principal de eliminare pornesc nenumărate alte vase şi canale de hrănire. (Vezi şi: „Pământul şi Luna” de Jakob Lorber, n.r.) În ce constă hrana principală a Pământului? În regiunea cea mai înaltă a Polului Nord au loc anumite fenomene care nu se manifestă în nici o altă parte de pe suprafaţa pământului.

În primul rând este vorba de o regiune de aer foarte rece care se extinde în timpul iernii. Pe lângă acest aer greu şi rece mai există şi o masă de ceaţă care devine din ce în ce mai densă, care este împrăştiată de nenumărate fascicule de lumină în formă de stele căzătoare, în porţiunea mai îndepărtată din jurul Polului se găseşte o aglomerare de cristale de gheaţă, iar câţiva stânjeni mai jos se află vârfuri înalte de gheaţă. Gura magnetică a Pământului trage cu mare putere toate acestea ca pe o hrană care este condusă în stomacul Pământului, pe a cărui pereţi şi coloane transversale se aşează aceste substanţe în formă de cristale. Odată ce stomacul este umplut de căldura emanată de Inima Pământului se produce o mişcare de vibraţie a pereţilor stomacului, iar coloanele transversale din interior fie se contractă, fie se destind. În acest fel hrana este fărâmiţată, instalându-se în acelaşi timp o materie electrică care ajută la descompunerea părţilor hrănitoare ale apei şi care este împinsă în nenumăratele canale de hrănire. Apoi un curent electric negativ diferit apucă resturile rămase nedigerate şi le împinge mai departe cu mare putere prin canalul în formă de şurub, unde aceste părţi eliminate în urma frecării puternice trebuie să redea ultimele resturi substanţei care a hrănit Pământul. Din acest motiv partea nordică a Pământului este mai compactă decât partea sudică, fiindcă cea din urmă primeşte doar resturile rămase din hrană. În ce priveşte caracteristicile Polului Sud, acesta este format dintr-un ţinut muntos, întrerupt în multe locuri de ape adânci. Acest Pol nu este înconjurat de formaţiuni abrupte de gheaţă şi stânci ca Polul Nord, ci din mase sferice pe jumătate strivite care se compun pe de o parte dintr-un fel de piatră calcaroasă, iar pe de altă parte din foarte mulţi vechi gheţari.

Mijlocul Polului se constituie dintr-un mare crater care este înconjurat de şase cratere mai mici. Diametrul tuturor craterelor este de aproximativ o sută treizeci de mile. Ele servesc la eliminarea acelei părţi nefolositoare din hrană şi la trecerea ei într-o formă eterică. Polul Sud se întinde pe mai multe mile deasupra nivelului mării. El are astfel aspectul unui munte înalt, fără vârf şi dă Pământului mai mult o formă de pară5 decât de măr. Înălţimea sa abia dacă se ridică la douăzeci de mile, deci pe lângă alţi munţi ai Pământului, acesta apare ca un pitic. Această înălţare nu se produce brusc, ci treptat. Împingerea resturilor din hrană ale Pământului înspre Polul Sud determină şi rotaţia corpului Pământului în jurul propriei axe, în decursul căreia această materie asemănătoare aerului loveşte într-o direcţie în afara eterului liber. Prin aceasta Pământul primeşte un impuls asemănător unei rachete care - prin discul pe care se sprijină - pune aerul în mişcare atât de puternic, cum nici nu vă puteţi imagina. Ceea ce rezultă este o coloană de presiune care răstoarnă discul de care racheta este legată, la fel cum o rachetă cu reacţie se înalţă prin coloana de aer care creşte rapid sub ea. Din acest exemplu ne putem da seama cum rotirea zilnică a Pământului se produce prin mecanismul ei propriu şi natural şi este ciclică.