Diferenta dintre lege si dragoste. Fiinţa materiei şi cea a sufletului.

Extras din Marea Evanghelie a lui Ioan Vol 2 /cap 208 - primita de Jakob Lorber

Spun Eu (Iisus): „Dragă Josoe, aici ai tu în toate dreptate pe deplin şi se lasă aici puţin sau absolut nimic obiectat cu drept deplin; numai în aceea ce priveşte durata robiei babiloniene, te-ai avântat tu puţin în râvna ta. Pentru că vezi, orice prizonierat şi şi orice robie nu este de fapt totuşi nimic altceva decât o judecată de pedeapsă permisă de Dumnezeu! O judecată însă este şi rămâne din păcate mereu numai o obligare extremă spre îndreptare şi are de aceea, de obicei, pentru sufletele oamenilor mai mult o eficienţă rea decât bună; pentru că cine ocoleşte răul numai din pricina urmărilor rele şi face binele din pricina urmării bune, acela este încă foarte departe de împărăţia lui Dumnezeu. Numai acela, care face binele tocmai de aceea, pentru că este bine şi ocoleşte răul din cauza răului însuşi, este un om desăvârşit. Pentru că atâta timp cât omul nu se îndreaptă din sine însăşi către lumina adevărată, rămâne un rob în duh şi cu aceasta mort pentru împărăţia lui Dumnezeu. - Constrângerea exterioară îi aduce pe oameni încă pe alte căi greşite a vieţii decente de dragoste, dintre care vom auzi imediat câteva.“

208. Constrângere de lege şi dragoste.

(Domnul:) „Iată, mergea în noapte o fată de rang social inferior. Ea era pe undeva cu treburi ale domnilor ei, a întârziat însă atât de mult, că a fost surpinsă de noapte pe calea ei de întoarcere. La jumătatea drumului, însă, dă de o casă, în care locuia un pustnic evlavios, cum există asemănători în toate regiunile Iudeii, care, din pricina împarăţiei lui Dumnezeu, cum susţin ei şi şi au aceasta într-adevăr în planul lor de viaţă, duc o aşa numită viaţă severă. Fata, întorcându-se acasă deja în noapte adâncă furtunoasă, bate la uşa pustnicului şi roagă pentru a fi primită şi găzduită pentru acea noapte.
Pustnicul merge acum afară şi vede, că cea implorătoare este o fată, prin a cărei păşire înăuntru coliba lui ar putea doară cel mai evident să fie necurăţită. De aceea spune el, cuprins de râvnă sfântă: ‘Să nu cumva să calci în coliba mea sfinţită de Dumnezeu şi curată, tu fiinţă necurată; pentru că ea s-ar face necurată prin tine şi eu în sfârşit necurat prin ea! Mergi de aceea mai departe şi du-te acolo, de unde ai venit!’ Cu aceste cuvinte închide el uşa şi lasă fata plângândă în seama sorţii ei dure, cu un cuget foarte uşurat, că a scăpat de acest pericol de a-l face pe el necurat. El se întoarce apoi cu o voie bună în interiorul colibei sale şi îl laudă pe Dumnezeu, că l-a apărat aşa de foarte milostiv de un asemenea pericol pentru sufletul său şi nu se mai îngrijeşte de loc de fata săracă; dacă aceasta se nenoroceşte în noapte întunecată sau nu, asta îi e tot una.
După o oră însă ajunge aceeaşi fată, rău nenorocită de furtună, la casa unui vameş rău famat, care este un mare pacătos în faţa ochilor a evreilor curaţi. Acesta aude săraca fată deja de departe jelindu-se, deoarece ţine strajă la bariera lui şi nu este, de altfel, nici un prieten a mergerii devreme la culcare, de aceea i s-a şi dat din partea părţii curate a evreilor porecla ‘Nemernic fără ordine’.
Acest nemernic păcătos însă aprinde repede o făclie şi merge în grabă în întâmpinarea fetei plângânde; şi când o găseşte şchiopătând prinprejur şi plângând, o alintă, o ia pe braţul lui puternic, o duce în casa lui, îi oferă mâncare şi băutură şi îi pregăteşte un aşternut bun şi moale. Dimineaţa, însă, o mai şi umple cu daruri, încalecă după aceea două animale de povară şi o lasă, însoţind-o, să ajungă astfel cu totul întărită şi bine dispusă în patria ei încă destul de îndepărtată. -
Vezi, pustnicul este un căit riguros şi trăieşte continuu într-o obligativitate de pedeapsă împusă de sine însuşi şi ocoleşte totul foarte straşnic, ce ar putea cumva sufletul său, de el socotit ca fiind curat, să-l necurăţească numai în cel mai neânsemnat mod şi este de părere, că Dumnezeu ar trebui să aibă în el deja o bine plăcere însemnat de mare; în acelaşi timp, însă, îi este de asemenea foarte important, ca lumea să-l considere un sfânt fără cusur al lui Dumnezeu şi aceasta cu atât mai mult, pentru că este despre el faptul în general cunoscut, că încăperea lui n-a fost încă niciodată călcată de un picior femeiesc. Bineînţeles că îi aduce o asemenea curăţie pudică şi aşa o grămadă de procente în coliba lui, care ar ajunge cu siguranţă în scădere, dacă cumva, la sfârşit, ar putea fi, totuşi, dezvăluit, că coliba lui a fost, totuşi, o dată necurăţită prin piciorul unei fete, despre care nu se poate, deci, totuşi ştii, când ar avea ea cumva perioda ei necurată.
Vameşului, însă, îi este tot una, dacă lumea vorbeşte de el verzi şi uscate, casa lui este considerată tot timpul ca fiind cea mai necurată şi anume aşa, că un adevărat evreu n-o va călca nicidecum, pentru că s-ar putea necurăţi în aceasta pentru cel puţin o durată de zece zile. De aceea îi şi este vameşului, aşadar, tot una, ce vorbesc oamenii despre el şi despre casa lui şi el acţionează de aceea liber după impulsul inimii lui şi se gândeşte la aceasta:’Dacă sunt deja un păcătos mare şi plin de necurăţie, atunci vreau, însă, totuşi, să fac uz de milostivire, ca să găsesc cândva milostivire şi în faţa lui Dumnezeu!’ Spune-Mi tu, dragul Meu Josoe: Căruia dintre cei doi i-ai da tu la sfârşit întâietate?“
Spune Josoe zâmbind: „Oh, fără toate formalităţile vameşului; pentru că, dacă ar exista pe pământ numai asemenea pustnici, atunci ar arăta cu vieţile oamenilor acuşi având un sfârşit şi, astfel, foarte rău! Pustnicul prostănac ar putea să-mi rămână în toate orele de zece ori pierdut cu curăţia lui pudică! Cu adevărat, dacă aş avea de dăruit cerul după moarte, atunci ar fi pustnicul cu siguranţă ultimul, căruia i-aş încredinţa ultimul loc în cerul cel mai de jos şi nu mi-ar ajunge mai departe, decât până ce ar deveni ca vameşul! - Am dreptate sau nu?“

209. Moralitatea interioară.

Spun Eu: „Într-adevăr; căci aşa şi este! Şi Eu spun acum, cine nu va deveni aşa ca şi vameşul, acela nu va intra în împărăţia Mea; căci şi Eu pot renunţa cu totul la moralitatea interioară!
Da, o moralitate intrioară adevărată şi liberă şi cu dragostea de jerfă pentru aproapele este pentru Mine totul; dar aşa o dragoste pentru aproapele pe care noi am putut s-o vedem la pustnic, nu valorează nimic în faţa Mea. Cine este pur, acela să fie curat doar în inimă şi faţă de Dumnezeu, dar lumea nu are voie să ştie prea multe de acestea; căci cine îl laudă pentru aceasta, acela să nu se aştepte la prea multă laudă din partea Mea.
Dar cel mai bine este atunci când omul spune mereu: ‘O Doamne, fii milostiv cu mine, cel care a păcătuit!’ şi nu judecă asupra nimănui ceea ce este rău, se roagă pentru duşmanii săi şi pricinuieşte tot timpul acelora binele, care au vorbi rău despre el şi chiar îi şi fac răul.
Într-adevăr, cine este aşa şi face aceasta, acela nu este doar pur în faţa Mea - şi chiar dacă ar avea un păcat, care a forţat trupul său să-l comită din când în când -, ci el este un adevărat frate de-al Meu şi cu Mine împreună el este un rege al cerurilor şi a tuturor minunăţiilor! Căci chiar dacă trupul este ispitit de multe ori de demoni răi, atunci se mişcă totuşi sufletul său în Duhul Meu.
Tot aşa trebuie să se coboare îngerii în iad, în mocirla tuturor povărilor şi atunci când aceştia se întorc înapoi, sunt ei din nou tot aşa de puri cum au fost ei mai înainte în cerurile înalte. Şi tot aşa nu se întâmplă rareori cu fraţii Mei de pe pământ: chiar dacă se coboară cu exteriorul în iad, pentru a menţine puterea dumnezeiască şi voinţa acesteia, rămâne totuşi sufletul lor curat în legătură cu Duhul Meu în interiorul acestuia.
Pe scurt, cine se umileşte din cauza păcatului comis, ca şi vameşul nostru, acela a trecut prin păcat ca un înger şi a fost doar pentru o clipă în iad, pentru a instala acolo liniştea şi ordinea; dar când el s-a reântors de acolo, îi este scârbă de acel loc şi sufletul său este curat cum a fost mai înainte. Căci un păcătos care se mândreşte cu păcatele sale şi dacă acel păcătos rămâne în acea stare, acela este deja un diavol, chiar dacă în exterior ar părea aşa de curat în faţa oamenilor.
Eu însă vorbesc către voi toţi: Orice păcătoşi sau păcătoase vin în casa voastră pentru a căuta ajutor, să nu îi alungaţi, ci să-i ajutaţi, aşa de parcă nu ar fi păcătuit vreodată; şi dacă l-aţi ajutat o dată, atunci să faceţi tot posibilul, ca să-i îndreptaţi pe acei păcătoşi spre drumul dragostei şi a înţelepciunii, dar doar acea înţelepciune, care reiese veşnic doar din dragoste!
O femeie care a comis un adulter este după Moise, la evrei, o adevărată păcătoasă, care trebuie să fie de îndată ucisă cu pietre şi acest lucru să se întâmple în cel mai scurt timp de către oricare, care se întâlneşte cu ea după fapta comisă. Eu însă vă spun aşa: Cine o primeşte pe acea refugiată în casă şi caută s-o salveze de două ori - spiritual şi trupeşte -, acela va fi privit pe viitor de Mine cu ochi prietenoşi şi datoria sa se va îngropa în nisip, care o va purta vântul! Dar care va arunca o piatră după ea şi nu este pur de orice fel de păcat, acela va trebui să treacă pe viitor peste o judecată dreaptă din partea Mea! Deoarece acela care îmi aduce ceea ce a fost pierdut, acela va primi în împărăţia cerurilor o răsplată foarte mare; dar cine judecă, chiar dacă este drept după legi, acela va fi judecat la rândul său drept după legile Mele!“
Întreabă aici Cireniu: „Doamne, ceea ce ai vorbit acum, este clar şi adevărat până la un anumit punct, care pentru mine nu este încă limpede şi din această pricină eu aş dori o lămurire puţin mai detaliată. Dar punctul care nu este limpede este -“
Spun Eu: „Punctul nelimpede este: cum un om atât de curat poate să se coboare în iad printr-o faptă comisă de trupul său, să instaleze acolo liniştea şi ordinea şi, în sfârşit, să se întoarcă tot acel om curat şi pur din acea mocirlă.
Iată, acest lucru este foarte uşor de înţeles, dacă se ştie, ce înseamnă păcatul şi iadul în sensul restrâns şi în sensul larg al cuvântului! - Eu voi încerca să vă explic această stare mai îndeaproape şi din această pricină fiţi atenţi cu tot sufletul vostru!“

210. Fiinţa materiei şi cea a sufletului.

(Domnul): „Vedeţi, trupul este materie şi este alcătuit din substanţe dure ale sufletului, care prin puterea şi înţelepciunea Duhului dumnezeiesc veşnic este împins în o formă organică, care corespunde cu toate necesităţile unui astfel de suflet liber.
Dar sufletul care trăieşte într-un astfel de trup nu este cu mult mai curat decât corpul în care trăieşte, pentru că o parte provine din sufletul de veci necurat al Satanei, care a căzut. Corpul este pentru acel suflet nimic mai mult decât o maşinaţie utilă, bună şi înţeleaptă.
Dar în suflet locuieşte deja scânteia curată a Duhului dumnezeiesc, din care intră în conştiinţa acestuia, conştiinţa cea dreaptă şi ordinea dumnezeiască se face auzită în suboconştientul acestuia.
Pe lângă aceasta, este corpul dotat cu tot felul de simţuri şi poate auzi, poate vedea, poate simţi, poate mirosi şi mai poate şi gusta; prin aceasta primeşte sufletul tot felul de informaţii despre lumea exterioară, bune şi drepte, rele şi neadevărate.
Din cunoaşterea Duhului, care locuieşte în el simte de îndată ce este bun şi ce este rău; dar, pe de altă parte, trăieşte experienţe bune şi rele cu simţurile exterioare ale corpului, trăieşte păreri bune şi dureroase şi pe deasupra i se arată de la Dumnezeu acestui suflet, pe drumul relevaţiei extraordinare din interior şi din exterior, prin cuvânt, drumul ordinii lui Dumnezeu.
Aşa dotat, poate sufletul să decidă de la sine liber, cum bineînţeles nu poate fi altfel, pentru că sufletului îi este imposibil să ajungă la o existenţă veşnică şi liberă.
Căci fiecare suflet, care doreşte să existe în continuare, trebuie să se menţină prin aceste mijloace şi să avanseze într-un anume fel mai departe, căci, la sfârşit, poate el să împartă destinul corpului, sau iese pe trei sferturi pregătit din trup, care ca fiind stricat nu mai poate fi folosit la formarea în continuare a sufletului şi acesta prin urmare va fi forţat, pe o maşină mult mai incomodă şi, de obicei într-un fel cât se poate de dureros şi trist, să-şi contiune drumul spre desăvârşirea totală.
Dar trupul, pentru că este alcătuit din părţi care sunt încă dintr-o judecată profundă şi din această cauză sunt a morţii, este pentru fiecare om un iad în sensul cel strâmt; dar materia a tuturor lumiilor este însă iadul în sensul larg, în care este dat omul prin trupul său.
Cine se îngrijeşte prin urmare mult pentru trupul său, acela se îngrijeşte evident şi pentru iadul său propriu şi hrăneşte şi pliveşte judecata şi moartea sa spre stricarea sa proprie.
Trupul trebuie să primească într-adevăr hrană, ca el să fie tot timpul capabil, să slujească sufletului pentru lucrarea cea mai înaltă; dar cine se ocupă prea speriat de trupul său şi lucrează aproape zi şi noapte, acela evident că se ocupă de iadul şi de moartea sa.
Când trupul aţîţă sufletul, să se arunce într-o lucrare de satisfacere, atunci acest lucru se întâmplă din pricina spiritelor materiale sau din natură, care, de fapt, sunt baza trupului în sine. Dacă sufletul ascultă prea mult de funcţiunile trupului şi înfăptuieşte după acestea, atunci el se leagă şi în acest fel coboară în iadul propriu şi prin urmare în moartea sa. Şi dacă face acest lucru sufletul, atunci păcătuieşte în faţa ordinii stabilite de Dumnezeu în el.
Dacă rămâne sufletul acolo cu dragoste şi cu comoditate, atunci este acesta tot aşa de murdar ca şi spiritele trupului necurate şi judecate şi aşa rămâne în păcat, iar prin urmare poposeşte în iad şi în moartea definitivă. Dacă pe pământ trăieşte el la fel ca şi corpul, este totuşi ca şi mort, simte moartea în sine şi are şi o frică mare de aceasta. Căci sufletul poate face ceea ce doreşte în păcat şi în iad şi tot nu poate găsi o viaţă, cu toate că pe aceasta o iubeşte peste toate măsurile.
Vedeţi, în aceasta se află motivul, de ce mii şi mii de oameni ştiu despre o viaţă de după moarte exact atât de mult ca şi o piatră, care se află la marginea drumului; şi dacă li se povesteşte ceva despre aceasta, atunci în cel mai bun caz ei râd doar sau se supără, îl alungă pe cel înţelept afară din casă şi îl sfătuiesc să spună astfel de prostii porcilor mistreţi!
Şi totuşi ar trebui ca fiecare om să fie până la vârsta de treizeci de ani gata cu formarea propriului său Eu şi ar trebui să fie conştient de viaţa de după moarte ca un vultur de zborul său în aerul liber!
Dar cât de departe sunt încă acei oameni, care abia încep să întrebe despre aceasta! Şi cât mai departe se află aceia, care nu vor să audă nici un cuvânt despre aceasta şi care sunt de părerea că o astfel de credinţă este o prostie, care nu merită nici măcar un zâmbet puţin mai vesel! - Astfel de oameni se află prin urmare o viaţă întreagă în iadul desăvârşit şi în moartea deplină.
Dar se mai poate întâmpla ca un astfel de suflet să se fi curăţat şi deseori i se dă un timp îndelungat pentru curăţarea trupului în sine şi a spiritelor sale, prin care partea cea mai nobilă atrage din suflet partea nemuritoare şi doar după moarte partea cea mai dură a sufletului se trezeşte cu totul.
La astfel de suflete se mai întâmplă, ca din când în când, dacă iadul lor se face auzit, adică propriul lor trup, se coboară, cu alte cuvinte acceptă dorinţele trupului şi a spiritelor acestuia. Dar astfel de suflete nu vor putea fi necurate, ci ele sunt doar atâta timp necurate, cât timp se află în mocirla adâncă a spiritelor trupeşti; însă nu pot rezista mult timp şi se întorc după scurt timp în starea cea pură, în care sunt iarăşi aşa de curaţi, de parcă niciodată nu ar fi fost necuraţi. Dar pe lângă aceasta au făcut linişte şi ordine pentru un anume timp în iadul lor şi prin aceasta ei se pot mişca fără vreo întrerupere în lumina spiritului lor.
Cine dintre voi are o astfel de înţelegere, acela va pricepe destul de bine cele rostite; şi tu, prietenul Meu Cireniu, spune-Mi limpede, dacă tu ai înţeles întru totul cele rostite de Mine!“